Fantasia

O văzuse stând în iarbă. De fapt văzuse urechile negre ale câinelui mai întâi. Urechi ciulite ascuțit înspre el însuși probabil, că altcineva nu se mai afla prin preajmă și – ca să le luăm la rând – după aceea văzuse ochelarii de soare, ochelari propriu-ziși, nu din aceia care pretind că apără, dar în realitate doar așează un filtru galben sau oranj ca să-ți pară toamnele și apusurile mai pompierist-romantice. Abia după toate acestea înregistrase deodată: coada blondă groasă, împletită foarte strâns, fața lungă și buzele groase, lipsite de înduioșarea copilăriei, deși după trup tot nu i-ai fi dat mai mult de douăzecișidoi de ani, și cartea, și corpul îngust doborât așa, în mijlocul ierbii ca și cum acea carte i-ar fi cerut s-o citească acolo, pe loc, fără putință de amânare, în vreme ce ea avusese treabă într-o cu totul altă parte și acea urgență o făcuse să se oprească la mijlocul distanței dintre acasă și destinație.

Nu mai locuia în campus de mai bine de doi ani, îi ajunsese nebunia de acolo. Îi ajungeau acum banii să închirieze aici și dealtfel îi plăceau aceste minuscule (minuscule pentru America, în București tuturor li s-ar fi părut mai mult decât satisfăcătoare) apartamente, majoritatea cu fața spre Răsărit de venea Soarele însuși să te trezească trei anotimpuri din patru și să te tragă eventual pe balconul de lemn să asculți cum se scurge râul din față, îngropat sub ierburi în râpa lui nu prea adâncă.

Puteai și să te plimbi atâta vreme cât nu-ți doreai un loc unde să te oprești sau nu ți se părea normal, cum i se păruse acelei fete – fiindcă nu se oprise să caște gura la ea, ci mersese mai departe după ce o observase – nu ți se părea normal să îndoi pur și simplu genunchii și să-ți pui fundul pe iarbă, dacă oprire era ceea ce vroiai. Știa toate băncile, că de existat existau câteva, una sta cu fața spre marile tomberoane de gunoi, o alta era atât de lipită de ferestrele unora că i s-ar fi părut indecent să șadă acolo. Oricum, cât să umbli de-a lungul râului și apoi pe străduțe aveai destul. Poate un pic stânjenitor că nimeni altcineva nu făcea asta afară de cazul în care și-ar fi procurat din timp un pretext în formă de câine, însă se obișnuise și, de câte ori întâlnea priviri curioase, își spunea că dacă unii își scot câinele că n-au încotro, el unul se scoate pe sine însuși, deși nu avea încă o lesă potrivită pentru această întreprindere, că nici el n-avea încotro.

Mai vedeai pe câte unii tolăniți direct în iarbă sau pe câte-o pătură, aproape de râu, iar cei care locuiau la parter scoteau vara chaiz-longue-uri câteodată, în fața propriilor ferestre. Dar ea se aflase undeva între două blocuri, la doi pași de mica șosea care ducea în parcări și nu părea să dea nici cea mai mică importanță faptului că va avea probabil jeansii plini de iarbă strivită și furnici pe picioare.

Nu-i ieși din cap până ce ajunse a doua zi abia într-un ambuteiaj pe cinste pe 95, unde avusese ghinionul sau norocul să nimerească la vreo jumătate de oră după un accident în lanț, așa că avusese să conducă folosindu-și întreaga atenție să nu dea în bara camionetei din față, suficient de mare cât să-i blocheze întreaga vizibilitate și oprind suficient de brusc ca să-l streseze. Și condusese atât de concentrat că nici măcar nu-și amintise să pună bucățica aceea a lui favorită din Suitele Franceze, numărul 21, pe CD-ul copiat cu îngrijire de la Costea, să o pună să se repete cum făcea îndeobște. Nu s-ar fi aflat acolo dacă n-ar fi fost vineri seara și n-ar fi fost invitat la niște prieteni din Connecticut să petreacă weekendul cu ei. În campus ar fi ajuns cu bicicleta, nu și-ar mai fi pierdut vremea ca acum pe 95.

Își amintise însă de ea din nou având senzația că blonda cu coadă din mașina de pe banda de-alături ar fi ea. Nici vorbă, asta avea gușă, întorsese ochii și condusese mai departe cu aceeași grijă până ce depăși nebunia și își aminti să dea playerul înapoi la 21.

Pe urmă mâncase un pic prea mult și baletase între grupul de musafiri care pretindeau că România, țară de căcat, n-are nici o șansă și cel format din aceia care vedeau un viitor luminos și un trecut eroic. Cu prezentul ce aveau oareșce probleme. Cunoscuse câțiva ruși, un indian și doi sârbi. Schimbase cu toți amabilități lipsite de substanță.

Se-ntâmpla aici să aibă oamenii chef de discuții adevărate din care simțea că învață ceva, măcar și numai să afle numele unor filme bune sau, și mai interesant, să-i zbârnâie creierul aducând argumente și contra-argumente ca de mult, la București, când, pe la patru dimineața isprăveau de dansat, mâncat și flirtat, cădeau în fotolii trecând la marile probleme existențiale. Dar erau și seri ca aceasta când, după model Occidental, că n-ar fi putut spune neapărat american, văzuse el lucrurile stând la fel și în Belgia sau Franța, invitații socoteau mai important să-și pună creierele în pauză, bărbații mormăind și fumând, femeile dedicate copiilor și hainelor.

Așa că, lipsit de preocupare, credea el, băuse ceva mai mult decât ar fi dorit și se întinsese pe o canapea ieșită din circuitul ideilor banale și adormise nu de tot, destul cât să revadă mental fata aia oprită la mijlocul oricărei distanțe, cu o carte și un câine negru, de talie mijlocie.

Duminică pe la prânz plecase după ce le mulțumise gazdelor. Realitatea era că găsea totdeauna o anume căldură în casa lor, pe care altundeva n-ar fi fost în stare să o identifice. Condusese un pic mai repede decât de obicei, își schimbase hainele cu ceva mai comod și plecase cu urechile-nfundate în earbuzi să se mai bucure puțin de nuanța roșietică a soarelui de toamnă la apus.

Muzica îi dădea un alt ritm mersului ca și cum, în parte, ar fi dansat. Făcuse deja un ocol spre Nord unde se găsea lăcoșteiul de pe care gâștele plecaseră deja de vreo două săptămâni și se rotise luând cărarea de plimbat câinii spre Sud, peste podețul în arc de cerc asupra râului. Se oprise o vreme acolo să ia ceva din sclipirile mici și albe de peste bolovanii acoperiți cu mușchi nămolos și traversase în jumătatea a doua a proprietății, de peste mica șosea care dădea în parcări. Își dăduse binețe cu două negrese care alergau în pas socotit, cotind pe urmă ca să treacă printre două imobile de lemn, identice aceluia în care locuia el, adică parter plus doua etaje, cu balcoane mărunte, înăuntrul conturului clădirii și un soi de mansardă fără rotunjimi care adăpostea dormitoarele apartamentelor mai scumpe ceva, la etajul doi.

Constată că iarba nu pălise încă, deși mulți copaci își arătau oranjurile bogate, de Massachussetts. I se spusese că în Maine toamnele ar fi fost încă și mai frumoase, că veneau hoarde de oameni să le vadă anual, dar nu ajunsese niciodată acolo să verifice. Se opri la un colț să-și noteze în telefonul prins de curea să o sune pe mătușă-sa. Cam uitase de ea în ultimele luni, trecuse de optzeci și rămăsese singura lui rudă. Avea să-l țină cu siguranță de vorbă vreo oră istorisind o politică pe care n-o mai urmărea de câțiva ani și prin urmare n-o mai înțelegea prea bine.

Când își ridicase privirea de pe telefon, un camion dintre acelea pe care ți le închiriezi și le conduci tu însuți când te muți îl depășea înaintând prudent către șosea. Pe geamul dinspre el un câine negru, cu urechi ascuțite scotea bucuros limba.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s