Gavotte

Plecase în centru cu gândul să cumpere câteva provizii fiindcă situația arăta foarte rău. Bucureștiul, se spunea, era invadat de mineri și n-o să mă apuc acum să explic relația dintre București, revoluție, Piața Universității și mineri, că nu mă adresez unui public din Patagonia, iar voi știți foarte bine că, și dacă scriam ”plecase”, și dacă scriu ”plecă” și dacă scriu ”plec” tot aia e în esență, adică pe caietul acesta cu dungi orizontale – nu, că n-am învățat niciodată să scriu drept, drept de tot – se sprijină, spuneam, o mână care – când mai acut, când mai adânc – știe că nu scrie pentru sine, că, oricât de vlăguită ar fi speranța, la celălalt capăt a ceva: a hârtiei, a tastaturii, a printerului, a indeterminării webului, există niște ochi care știu nu doar să citească, dar să și presupună că acel scris nu vine cu litere de foc din cer, ci de la o persoană cu aproximativ aceeași structură cromozomială ca a lor.

Plecase, prin urmare, să-și umple punga de plastic (elegantă, la numai a doua întrebuințare) cu țigări și cafea mai ales, pentru că fără astea nu concepea viața pe Pământ (nu descoperiseră Internetul pe-atunci) și se aștepta, pe drept cuvânt după atâtea seri petrecute în Piața Universității alături de zeci de mii de alții ca ea, să iasă cu nasoale, iar acestor mineri să li se opună eroic și supărate brațele tuturor acelor oameni care se adunaseră zi de zi să-și ceară ”libertatea noastră”.

Oricum minerii erau încă un concept extrem de abstract. Îi spusese, de pildă, cu admirație familia cum cutare medic la care țineau cu deosebire ”era băiat de mineri. S-a ridicat singur”. Orice ar fi însemnat asta despre el, despre acei părinți ai lui mineri, însemna ceva de rău. Că, adică, nu era ușor să te găsești pe o treaptă mai jos ca asta. Nu se referea la categoriile pe care ai ei le considerau ”jos” cu dispreț, cum ar fi fost de pildă hoții sau speculanții, nici cele ”jos” în sens iremediabil, cum ar fi fost protituatele sau cerșetorii, dar cu siguranță că minerii o duceau mai rău decât țăranii pe care-i priveau cu încredere ca și cum, da, aveau mult de muncit, dar rămâneau independenți, acele ierburi câte puteau crește în ce curți le vor fi rămas neluate de stat, având să-i hrănească nelăsându-i, ca pe acești mineri, la mâna nimănui.

Televiziunea comunistă îi arăta sporadic pe mineri și, chiar dacă toată lumea își dădea perfect seama de cât de neverosimil le luceau căștile vioi colorate peste țeste și cât de proaspăt călcate se îndoiau salopetele pe trupurile lor, trupurile acelea erau totuși de bărbați sănătoși și bine hrăniți al căror surâs telegenic nu mai putea fi în totalitate o făcătură, deși, rămâneau fără îndoială tot atât de apropiați de bucureșteni ca marțienii.

Așa că, legănând punga cu două cartușe de țigări și juma de kil de cafea râșnită străpunsese invizibila barieră care ținea cartierul ei izolat și-l ținuse așa chiar și în timpul revoluției și, de la Romană, înainta spre Universitate fără să observe nimic neobișnuit.

Era spre prânz și, ca de obicei, Iunie îi pedepsea cu binevoitoare cruzime pe friguroșii care de dimineață își luaseră pulovere și ciorapi lungi turnându-le peste capete vreo trei ore de August. In Piața Universității mașinile nu păreau să capete acces așa că-și mutase și ea mersul pe mijlocul drumului până să zărească bariera mai puțin de obiecte și mai mult din siluete umane. N-avea nici o dorință să treacă de acea barieră, nu se mai afla nimic dincolo de ea, dar încetinise pasul și deviase parțial spre dreapta ca să-și facă o idee. Erau chipuri nebărbierite în cămăși și în tricouri, cele mai multe încăpățânate în pufoaice albastru-cenușiu, în mod evident neobișnuite cu cele trei ore de August aleatorii în Iunie-le de București, chipuri care ar fi putut să pară potolite de sudoare și de mirosul de băutură care – iată – se simțea până aici, deși niciunul nu părea cu adevărat beat. Ar fi putut să pară potolite atâta vreme cât izbuteai să ignori bucățile de țeavă și pulanele ca de poliție (poate împrumutate de la poliție?) pe care le țineau fără țintă în mâinile mai mari decât vezi de obicei în oraș. Dacă avusese loc vreo bătaie fusese înainte ori urma să fie.

Vreo patru dintre ei verificau pungile cărate de trecătorii care s-ar fi îndărătnicit să iasă de partea cealaltă a bulevardului fără să-i ocolească. Ceilalți stăteau cam fără treabă, poate deja plictisiți până și de strigătele grupului format, spre uimirea ei, mai ales din femei care-i flancau de cele două părți ale bulevardului, stânga-dreapta și care îi felicitau, le mulțumeau. Erau acele femei pe care le găseai la coafoarele de pe strada Galați, de pildă, cele care își ondulau încă părul în bigudiuri mari ca în 1960, pe care niciodată nimeni nu le zărise fără o sacoșă atârnând grea alături de poșeta veche de plastic dus, sub care, dacă erai atent, puteai identifica țesătura beige încă năclăită de cleiuri bătrâne, care unise invizibil cândva cele două fețe ale materialului sintetic. Erau vreo douăzeci-treizeci, ascunse sub paltoanele maro sau blănuri de plastic tocit transpirate, dar cu ochii mari în sinceritatea cu care absorbeau grupul acestor bărbați neatenți, satisfăcuți deja, împodobiți sau nu de căști obosite peste părul opac.

Se întreba ce s-o fi ales de aceia pe care dimineața îi găsise încă în Piața Universității când acești apărători sui generis ai ordinii sociale fuseseră aduși aici încă nu se știa cum, nici de unde. Sau poate că de unde se știa fiindcă-și amintea auzind-o pe maica-sa comentând că acele regiuni din care fuseseră aduși erau zone minerești create și menținute de către regimul comunist, nu acelea a căror tradiție s-ar fi lungit pe sute de ani în urmă.

Abia pe urmă percepuse strigătele din fața a ceea ce numeau pe atunci sediul liberal, la câțiva pași pe dreapta și se-ndreptase într-acolo să vadă. Pătrunsese într-un grup amestecat: mineri desigur, femei, orășeni care toți strigau la unul singur, nu prea înalt, nu cine știe ce tânăr, adică mai bătrân ca ea, mai tânăr ca majoritatea, cu barbă și păr jumulit spre un oarecare blond cenușiu, nici măcar îmbrăcat în jeanși. Poate că bărbosul le spusese că n-au ce căuta la București, dar nu putea fi sigură fiindcă ajunsese după începutul altercației și era și prea mult zgomot, poate le spusese că sunt manipulați, cine putea avea vreo certitudine acolo.

Începuseră să se-mbrâncească așa cum fac de obicei bărbațiii tineri întărâtați o vreme până ce, de obicei, se decide dacă într-adevăr au destulă adrenalină ca să se chiar bată cu adevărat sau rămân la atâta, fiindcă pe unul dintre ei îl întimidează ideea acelei bătăi și dă înapoi. Însă cuiva de pe margine îi venise o idee mai bună și horcăise o flegmă în direcția bărbosului. Ideea prinsese și, în mai puțin de cinci secunde, mulțimea îl acoperise cu scuipat de care omul prins la mijloc nu izbutise să se apere eficient.

Pe urmă cineva strigase ”lăsați-l în pace”, iar altul îl împinsese destul cât să-și piardă echilibrul

Ar fi vrut să se ducă lângă el și să-i ia partea, ar fi vrut asta era o vorbă, fiindcă nu-i venea. Nu simțise frica, probabil că era acolo ca un drog subțire care sucise felul în care microcurenții saltă de la un neuron la altul, dar nu conștient. Ce simțea era acea bătaie surdă a tensiunii care creștea, a lor, nu a ei și un sentiment al inuitilității pentru că, la urma urmelor, Piața Universității și ceea ce pățea bărbatul din fața ei nu se petrecuseră nici pentru ea, nici pentru el, ci tocmai pentru acești mineri și aceste mămăițe; ei erau cei mulți care ar fi trebuit să fie, dacă nu recunoascători, măcar mental solidari, or, dacă ei răspundeau cu flegmă și cu bucăți de țeavă ce rost mai avea întregul efort?

Plecase încet, deodată dezinteresată să mai vadă sfârșitul sau să joace vreun rol, nu pentru că omul acela acoperit cu scuipat n-ar fi meritat din plin să fie ajutat, îmbrățișat chiar, ci fiindcă nu i se părea că ar fi servit la ceva, inclusiv la a-l feri pe el de bătaia care sta să înceapă și din care cine știe cu câte oase rupte urma să iasă.

Însă întreaga ei atenție – și aici probabil operase pe neștiute frica – îl părăsise, cu toate că exista, logic, și posibilitatea ca, în ciuda faptului că-l atacaseră în mijlocul zilei, în mijlocul orașului și prin urmare sesizase ea o infimă umbră de sfială, să-și lovească vreo tâmplă de asfalt și să nu piardă numai o lună, două în spital, ci însăși viața pentru curajul de a le fi spus câteva vorbe, probabil nu cele mai importante, oricum. Îl părăsise și examina acum în amintirea proaspăt căpătată, pe rând, chipurile rotunjite de vârstă ale orășencelor care scuipau, ale minerilor încă nehotărâți dacă să-l lovească sau nu poate și fiindcă era ușor de ghicit chiar și pentru ei că numai unul dintre ei l-ar fi putut bate măr, ale celor câțiva bătrâni care-i încurajau nelămurit la orice-ar fi decis ei să facă ”Bravo, oameni buni!” întrebându-se cine sunt ei în esență și, dacă ei sunt așa după cum faptele acestea (lasă-le pe cele auzite de dimineață la radio) îi arată, atunci cine mai este ea?

Ochise un alt baraj de mineri pe Dionisie Lupu și fiindcă realizase că, deși avea chitanță pentru acele țigări și cafea, oricând se putea găsi cineva să scuipe pe ea, își puse obosit un picior în fața celuilalt picior cotind-o spre casă prin Arghezi sigură de-acum că minerilor nu li se vor opune eroic și supărate brațele nimănui fiindcă atunci când ceruseră ”libertatea noastră” se bazaseră pe o proporție grosolan eronată.

Și fiindcă știm acum cu toții că nu mă adresez unui public din Patagonia, deși ambiția secretă a oricui pune un predicat după un subiect probabil că este, inevitabil, să schimbe și ceva din structura cromozomială a lectorului patagonez, dar fiindcă măcar am apucat să pretind asta, devine inutil să mai descriu pasivitatea ei mată de-a doua zi când, urmărindu-i țeapăn trăsăturile înspăimântate, ascultase povestirea sângeroasă a unei mame care-și căutase băiatul în noaptea trecută, prin prejurul Televiziunii Române Libere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s