Loure

Moșteniseră locul ăla de veci la Bellu ortodox de la niște rude. N-ar fi cheltuit ei altfel atâția bani pe așa ceva, că nu fuseseră niciodată bogați, iar cu venirea comunismului și pensionarea lui grăbită o duceau mai rău ca niciodată. De când se mutaseră în București începuse să i se acrească de caldarâmul cenușiu, blocul cenușiu, oamenii cenușii care se scurgeau spre servicii în fiecare dimineață pe când el se-ndrepta spre alimentară să ia cele cincizeci de grame de parizer necesar micului dejun.

După ce terminase facultatea în Cluj, prin ’20 venise aici să-și dea doctoratul. Ajunsese la Facultatea de Drept, îi apăsase clanța și se oprise ”Ce caut eu aici?” se întrebase fără vreun motiv oarecare. Lăsase arcul clanței s-o trimită la locul ei, în sus, îi întorsese spatele și o luase cuprins de o nejustificată voioșie spre Gara de Nord. Îl susținuse mai târziu tot la Cluj.

Dar acum era aici, cumpăraseră casă (adică apartament, că nu erau ei de casă) alături de fiica lor despre care deciseseră împreună că i-ar prinde tare bine o mână de ajutor, mai ales de când avea un copil. Dar nu-i trebuia marele oraș, Clujul fusese deja maximum ce-și dorise în regim urban. De fapt dacă ar fi putut trăi într-o grădină și alături să-i crească tribunalul unde să judece ar fi avut o definiție destul de apropiată a raiului. Însă nu trăim în rai așa că cimitirul Bellu se putea considera și el o grădină. Parcurile nu-l emoționau. Afară de o anume artificialitate a așezării, mai era și că nu putea el însuși să pună mâna pe copaci, să altoiască, să culeagă fructele, să-i învețe, să caute cărți despre ei, să sădească alții noi, sau să facă noi soiuri din cei vechi. Parcurile dealtfel nu aveau aproape deloc pomi fructiferi, ce să faci cu o adunătură de copaci? În schimb la morminte putea grebla (venea cu o greblă în miniatură ascunsă în servietă), putea smulge puieții de plopi care răsăreau an de an, putea face florile să crească numai pe unde vroia el, după propriile principii estetice, putea curăța candela să fie totul în ordine și curat. Putea chiar să coloreze numele de pe plăcile de marmură cu vopsea aurie, așa cum fuseseră original, sau neagră când, după luni de căutări disperate, se dovedise că vopsea aurie nu se mai găsește, însă anii de ploi și zăpezi o consumau, trebuia îndreptată.

Aducea apă de la o fântână nu tocmai departe ca să ude plantele în verile cu mult mai calde decât i-ar fi plăcut lui și le arunca priviri de căpcăun celor doi plopi zdraveni, de cel puțin cincizeci de ani fiecare, ce mărgineau mormintele înspre alee. Nimănui n-ar fi trebuit să-i trăznească prin minte vreodată să planteze plopi la picioarele unor morminte. Se înmulțeau nebunește, plouau cu frunze uscate chiar și în afara toamnelor, ca să nu mai vorbim că nu făceau nici un fruct. În fiecare an se opintea în rădăcinile de 4-5 ori mai lungi decât tulpina puieților cu aparență atât de fragilă. Ajunsese să ascundă și o săpăligă în servietă.

Nu îl atingea nici o tristețe. Își iubise cumnații, dar erau zeci de ani de-atunci și muriseră de moarte bună, după optzeci de ani amândoi.

Fetița fusese cea care-i străsese atenția asupra mormântului de la Vest de ale lor. Arăta ca oricare altul, postbelic, adică dintre cele de ciment turnat în forme, lipsit de ornamentații, ascunzând o oarecare criptă și ridicând o cruce simplă, de ciment marmorat și ea, peste care fixaseră un strat meschin de marmură albă. ”Raluca”, scria ”Raluca Ostrovschi”. Și dedesubt anii. Se prăpădise în 1978. Ei se aflau în 1974.

Din vechea lui grădină adusese, nu fără bătăi de cap, o tufă de trandafir, una anume, pe care o altoise cu mâna lui și făcea doar trei-patru flori pe an, delicate, de un roz evanescent, aproape alb. Dăduse din umeri la descoperirea fetiței și se așezase pe bordura de ciment să se odihnească, transpirase. Dar pietrișul de marmură albă era curat acum, iarba dispăruse cu totul și ghețișoara de peste dreptunghiurile mormintelor nu mai da pe-afară din rama lor albă, îngustă. Trandafirul părea să o ducă bine acum, că-i tăiase toate ramurile sălbatice.

Pe drum, în tramvai, râseseră de acea dată a morții. Totuși ulterior fusese atent. Nimeni nu venise s-o corecteze, deși locul nu-i păruse complet neglijat cum erau multe.

De la Ziua Morților pe care o cinsteau ca la ei, în Ardeal, la un loc cu catolicii, lăsând multe lumânări aprinse în urma lor în noapte (în ciuda convingerii lui că lumânările astea, aici, nu vor face decât să îmbogățească țiganii) nu mai veneau decât o dată, de Crăciun; următoarea vizită doar în primăvară când începea adevărata muncă.

Nu avea în sufletul lui nici cea mai mică îndoială că mormintele multe, lăsate departe, la țară, oricât de neîngrijite, vor fi fost respectate. Nu aveau ei bani de plimbări de-a curmezișul țării, dar nici nu-i trecea cu seriozitate prin minte că s-ar putea cineva atinge de ele. Aici, la Bellu însă, îl chinuia o neliniște. I se părea că dacă lasă acel loc la voia întâmplării – cine știe? – era un oraș mare cu mulți ticăloși, locurile de înmormântare aveau o valoare clară de vânzare. Așa că merita ca la două săptămâni măcar să ajungă acolo, să plivească, să ude trandafirul, să se certe mental cu cei care plantaseră acolo plopii ăia mari.

Din când în când privirea îi aluneca și peste crucea Ralucăi unde nimic nu se schimba indiferent de anotimp, doar ploile ce mai dizolvaseră inscripția, dar nu într-atât încât să nu le poți citi: 1921-1978. Explicații s-ar fi putut găsi cu zecile, iar el avea destule pe cap, nu mai avea loc și de misterele altora. Fetița pregătea treapta, cel mai adesea venea singur. Însă dacă plivea, grebla, smulgea puieți el nu se simțea singur deloc, câteodată se pomenea fluierând ușor și se oprea speriat uitându-se împrejur dacă nu l-a auzit careva, să nu fi jignit pe cineva cu acea bucurie pe care, știa și el, nu era aici locul să o arăți, dar nici nu se putea împiedica s-o simtă, fiindcă venea din prea adâncul copilăriei sale, din satul de pustă unde câteodată era la fel de nesuferit de cald ca și aici și unde n-apucase să fie fecior fiindcă – spre bucuria sa, n-ar fi contestat asta – preotul, învățătorul și maică-sa năvăliseră pe capul tatălui a cărui figură mustăcioasă nu și-o mai amintea, să facă bine să lase băiatul la liceu, la Beiuș, că îi merge mintea și învață.

Nu era chiar același lucru să smulgi plopi și iarbă cu admirația iubitoare pe care le-o dăduse el prunilor, merilor și nucilor care-i crescuseră ca niște fii puternici în grădina pe care-o vânduseră, dar era mai mult decât nimic. Femeile îl certau că face drumul lung pe caniculă și că se obosește. Le lăsa să vorbească, n-avea ce să le explice.

Pe urmă nici lui nu-i mersese bine. Crize de ficat, dureri de spate, multă alergătură, nevastă-sa operată în spital. Nu mai apucase să treacă pe-acolo. Ce s-o fi ales de saracul trandafir ne-udat atâta vreme? Peste iarnă oricum nu mergea și îi devenise cu deosebire greu să-și ridice picioarele peste înaltele șleauri de gheață. I se spusese că nevasta îi era pe moarte, vreo două luni îi dădeau, și trăia nu pe deplin conștient, facând diminețile cumpărăturile zilei unde pentru vreo oră putea să trăiască fără ca acest adevăr să i se mai pară atât de pregnant, mai întâlnea câte un prieten pe drum și trăncăneau vreo altă oră fleacuri, nici el nu știa care, revenind până la urmă la ea care, naiv, avea chef de făcut planuri pentru toate micile lor treburi împreună de parcă nu ar fi stat să se termine lumea, ci toate se învârteau precis, ca un ceas: întreținerea, electrica, telefonul, fata. Pe seară își spunea că lucrează la cartea lui de istorie, în care nu reușea să-și mai amintească unde scrisese și ce.

După ce bulgării încetaseră să mai răsune pe capacul sicriului de lemn de parcă n-ar fi fost nimeni acolo, de parcă ar fi înmormântat o cutie goală în vreme ce soția lui s-ar fi aflat într-o cu totul altă parte, ascunsă, să n-o mai găsească nimeni, ridicase ochii mai departe și se-mprinsese într-o proaspătă cruce de lemn, la fel cu a lor. Ședea sprijinită în unghi de cealaltă, de ciment, cu un strat ridicol de subțire de marmură fixat pe ea. Pe amândouă era marcată Raluca Ostrovschi 1921-1978, dedesubt încă nu începuse să se ofilească o coroană. Se găseau, gândi el, într-adevăr în 1978, nu mai era nici o nepotrivire, iar trandafirul trebuia curățat înainte să se fi sălbăticit cu totul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s