Vânătorul argintiu

Nu se-ntâmpla să vină mai mult de o dată pe săptămână, dar nici nu avea o oră sau zi fixă ceea ce făcea lucrurile și mai greu de suportat. Vreo patru zile stătea liniștit după care re-începea așteptarea care câtodată nu se mai isprăvea până în săptămâna cea nouă, fiind semn că, de fapt, ea venise, dar nu în timpul schimbului său. N-ar fi putut spune dacă-i plăcea. Când intra parcă se întuneca încăperea. Nici măcar ce culoare a părului avea n-ar fi putut spune. I se păruse blondă la un moment dat, după aceea parcă devenise șatenă. Dar parcă poți fi sigur cu americancele astea: pot să se vopsească de câte ori vor și cum vor. La drept vorbind nici dacă era americancă nu putea fi sigur. La un anume moment i se păruse că simte un accent. Ar fi putut foarte bine să fi fost rusoaică sau iraniancă sau evreică, mai știi?

Fiindcă nu de ea devenea el conștient când deschidea ușa sunând acel clopoțel care-l scotea din sărite, ci de el însuși, de tricoul necălcat, de pete, și de fir-ar ea să fie de bâlbâială ca, în cele din urmă să-și dea seama și de stratul de sudoare lucios care se îngroșa pe sub păr în vreme ce el era forțat să privească în direcția ei, unde oricum nu se vedea nimic împotriva luminii, și să spună ceva drăguț cum ar fi fost ”How are you” fără să se-mpace cu idea că oamenii se pot întreba așa ce mai fac, fără măcar să mimeze vre-un interes la ce făcea cu adevărat celălalt. D-aia nu putuse niciodată să determine cu precizie dacă va fi fost mai înaltă decât el sau nu, că scaunul și casa de marcat se aflau suite de un soi de piedestal la vreo cinci centimetri de la sol. Oricum dacă devenea conștient – și devenea – că ea era acea siluetă întunecată din fața ușii, întreaga limbă Pashtu părea să se prăbușească peste creierul său cam în felul în care se scurge o grămadă de nisip dintr-o basculantă ridicată nimicind ireversibil orice urmă de engleză întâlnea în cale.

Cumpăra același lucru întotdeauna: o conservă de tutun vărsat și o cutie de tuburi cu filtru în coadă. Sigur, nu era proastă să cumpere de la ei mâncare. Era mai scumpă decât de la supermarketul la cinci minute de condus care, ca și ei, ținea deschis toată noaptea, însă din oricare dintre clădirile cu apartamente de închiriat care-i înconjurau se putea ajunge foarte ușor pe jos la ei și pe asta mizase Zarik când deschisese aici magazinul. Era unchiul său care se mutase în America acum vreo patruzeci de ani și muncise din greu pentru paralelipipedul de lemn în care aducea de toate, de la scutece, la mancare pentru pisică, de la hârtie igienică, la tutun. Pe el îl chemase când împlinise douăzeci de ani. Era al șaselea nepot care venea să-l ajute și să-și facă un rost. Înaintea lui plecaseră fiii fraților lui Zarik și poate ar mai fi luat vreunul dintre ei, dar maică-sa scrisese atâtea scrisori și-l rugase atât de frumos că Zarik nu putuse să mai îndure s-o supere pe sora lui mai mică și-i făcuse actele. În ce-l privea nu insistase prea tare. Era așa de convins că maică-sa se înșeală și Zarik niciodată nu s-ar uita în direcția lor. În definitiv nu fusese vina lui că taică-său murise și era oricum datoria familiei acestui tată să le poarte de grijă, nu a lui. Tot ce voise el era să ajungă învățător. Îi plăceau copiii și era mare nevoie de învățători, muriseră prea mulți.

I se mai întâmplase de mult de tot o asemenea reacție tâmpită, dar era copil și orașul era bombardat. De cum auzea alarma nu-l mai prindea nimeni: WCul era adăpostul lui, cadă bombe și rachete unde-or vrea, intestinele aveau precedență. Dar tot nu vedea nici un fel de relație între bombe, intestine și această clientă a magazinului lor, adică a lui Zarik că ei salariu nu primeau, în schimb aveau unde locui, liniște cât se putea cu patru bărbați care se călcau pe picioare în două camere, dar cel puțin curentul nu le cădea zilnic ca acasă, nici cablul TV, nici acoperirea telefoanelor.

Îi dăduse totuși bani să depună actele la mai multe universități, că, dacă adunai copiile actelor cu plicul, cu taxa, se făcea o sumă frumușică pe care n-ar fi avut de unde-o da, și oricum nu stătea pe-acasă cine știe ce, de la magazin pleca la bibliotecă sau căuta câte-un colț liniștit în spatele acestuia să vorbească pe skype cu maică-sa. Ca și ea se gândea fie să se angajeze pe aici dacă l-ar fi vrut careva de învățător sau chiar să se întoarcă. Ca și ea era sigur că o să-și ia, într-o zi dintr-un îndepărtat viitor, o mireasă Pashtu ca și el și poate or să facă mulți copii, la ”mulți” era mai prudent decât mama. În fond însă așa procedase și Zarik care se întorsese acum aproape douăzeci de ani special să-și ia nevastă, doar că el avea magazinul.

Acum însă era fericit. Fata-și luase tutunul așadar el avea libertate o săptămână să nu se gândească la ea, putea să pretindă că nici n-ar fi existat. Pe la zece noaptea chiar încuie ușa și se alătură grupului care se strânsese din barul de-alături toți căscând gura să vadă luna cea roșie. Nu era chiar așa de roșie după mintea lui, mai degrabă ca o coajă a unei răni de pe genunchiul unui copil la două zile după vreo căzătură.

Și atunci o văzu. Nu știa cum se strecurase fix lângă el neobservată. Se uita și ea la lună și brusc se întorsese spre el care în sfârșit înțelesese că-i venea doar un pic peste umăr, zicând un relaxat ”Oh, hi!” căruia nici până la sfârșitul zilelor nu avea să-și amintească ce îi va fi răspuns. În orice caz îi întinsese mâna și el nu avusese nici o altă șansă decât să-i strângă degetele ferme și reci.

– Nadine, zisese.

– Nadine, repetase el în loc de propriul nume fiindcă avea mai degrabă o urgență de nu-l uita, sau de a vedea cum sună spus de gura lui, decât de a și-l face cunoscut pe al său. Și ea râsese limpede, așa încât corectase obosit de a-și mai trage palme mentale.

– Lal, spusese după obiceiul american, adică fără să adauge nici un nume al familiei.

– Nice to meet you, Lal, zisese ea cu voce joasă și el realiză în același timp că avea părul negru, aproape albastru în lumina felinarelor, iar în masa aceea umflată neargă lucea o față atât de albă cum nu-și mai amintea să fi văzut, pătată doar de doi ochi rotunzi, cu iriși mari cât să nu le mai vezi albul, negri și ei, dar luminoși de parcă îndărătul lor s-ar fi ascuns o apă mișcătoare.

– Unii spun, zisese ea, că a zecea nevastă a lunii… de unde ești, Lal?

– Din Pakistan, se strădui el să nu se bâlbâie.

– Luna e masculin sau feminin pentru voi?

– Feminin.

– Da, în multe limbi e o doamnă, dar în limba acestor indieni e un vânător argintiu, un vânător care avea multe neveste și animale.

– Animale…

– Da,  și dacă nu vânează destul cât să hrănească aceste animale, ele se întorc împotriva lui, și-l vânează ele pe el. Ceea ce se și întâmplă câteodată. Vezi? își ridicase un deget în sus.

Lui tot i se părea că e mai degrabă sânge vechi, închegat acolo de cine știe cât timp, nu sânge de vânat proaspăt, dar nu vroia s-o întrerupă, nici să pronunțe atâtea cuvinte deodată în engleză.

– Și atunci când aceste animale îl sfâșie, a zecea lui nevastă vine și culege tot sângele și îl face la loc cum a fost, spusese ea destul de rar ca el s-o urmărească.

– Îl face la loc? Îl vindecă?

– Oarecum, se clătinase ea de pe un picior pe altul, îl și vindecă, îl și renaște… după ce culege tot sângele…

Și-și dădu pur și simplu drumul în jos pe alee așezându-se acolo lângă genunchii lui cu fața cea albă în sus urmărind cum luna începuse să se vindece redevenind foarte încet la strălucirea pe care i-o știa toată lumea. Rămăseseră așa, cu el neîndrăznind să reintre în magazin, să se așeze sau să plece în vreme ce ea își privea vânătorul din ceruri fără vorbe până ce grupul se risipise lăsându-i singuri sub felinare. Nadine se atârnase deodată de mâna lui dreaptă și se săltase în sus.

– Ai chef de un vin? afirmase mai mult decât întrebase.

N-avea, adică n-ar fi avut voie. Alcoolul era interzis, dar nu-l prea interesa interdicția asta. Printre verii lui erau destui care beau seară de seară. Fata îi luase oricum mâna sub braț și-l trăgea cu nădejde în întunericul dintre micile blocuri de lemn care înconjurau L-ul în coada căruia se găsea magazinul lui Zarik. Se întrebă dacă, odată ajuns acolo, oriunde îl trăgea ea în vreme ce mâna lui dreaptă simțea brațul rotund și tivul dur al sutienului și umezeala subrațului, dacă o să înceapă să transpire din nou, să se bâlbâie în Pashtu sau dacă o să compromită totul printr-o jumătate de oră petrecută în toaleta pe care avea s-o umple de cele mai ne-feminine mirosuri, dar nu avea de gând să dea înapoi, în definitiv ea era cea care-și asumase aceste riscuri.

Când intrară, lumina era deja aprinsă și muzica mergea – o muzică atât de străină că ar fi putut veni foarte bine de pe Luna aceea însângerată – ca și cum ea ar fi plecat pe nepusă masă, întreruptă de ceva urgent. Nu exista nici un televizor, iar bucătăria părea nefolosită cu excepția sticlei de vin roșu – fără dulceață, avea el să vadă mai încolo – și a paharelor simple.

– Hupa, spuse, așa se numeau indienii care credeau că e a zecea nevastă cea care l-ar fi refăcut din sângele răspândit peste frunze. Și începuse în liniște să-și desfacă bluza.

Lal nu bâlbâise nici un cuvânt în noaptea eclipsei și de toaletă nu-și mai amintise. Îl trezi însă roua care-i înmuia rece jeanșii peste coapse în zori. Dormise pe iarbă, în fața acelui imobil unde știa de-acum că locuiește Nadine cea cu părul umflat și negru, atât de voluminos că-ți lua mult timp să-ți faci drum prin el să-i poți cuprinde fața, ca să te lași greu în acei ochi strălucitori și neînchiși de parcă îndărătul lor s-ar fi ascuns o apă mișcătoare.

Intrase înapoi în clădire măcar să înțeleagă cum va fi ajuns el pe iarbă noaptea precedentă, dar ușa apartamentului era dată de perete, un mare rulou de mochetă unde fusese canapeaua. Inspectase întreaga locuință în detaliu când pe ușă pătrunsese echipa de curățenie.

În apartamentul celălalt, cel al lui Zarik, găsise pe pat acceptul cu un grant acoperitor al unei facultăți din California și-l azvârlise iritat într-o parte.

Pe Nadine crezuse c-o mai vede o singură dată, doi ani mai încolo, pe când îmbrățișa o altă fată, o colegă Pashtu născută aici, cu care vorbise luni de zile până să ajungă singuri pe malul oceanului. În mijlocul unui grup zgomotos care trecuse prin spatele lor, Nadine își întorsese pe jumătate fața spre el și-l privise cercetător. I se păruse că de data aceasta avea păr roșu, vopsit cu henna.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s