7 ♠ cap 1 fragment

– Șase pici, spuse el cu fruntea lăsată spre cărți cu oarecare nehotărâre, de parcă multe ar mai fi rămas acolo de calculat și era doar o tentativă de licitație care s-ar fi putut și retrage la o adică, însă nu rectifică nimic, ci le strânse cu grijă pachet așezându-le cuminte cu fața în jos pe tăblia de lemn a mesei înguste.

Pe urmă-și întoarse capul cu o expresie curioasă spre stânga. Dana zâmbi. Nu spre el, cărților.

– Contră, zise cu privire apăsat ironică.

– Pas.

– Pas, adăugară Tincuța și Silviu.

Seb bătu o țigare Carpați de masa, o aprinse tot fără să se atingă de cărți și-și roti ochii amuzat peste ei oprindu-se la ea cu un zâmbet strâns, de colț de gură.

– Recontră, făcu din voce moale.

Ceilalți izbucniră în comentarii.

Dana îl studie o secundă cum se sprijinise-n antebrațe pe masă cu mutră sfidătoare. Vis-à-vis de ea Silviu se întinse de spate a relaxare. Era singurul care nu avea un spătar, ședea direct pe marginea patului, în mai puțin spațiu decât i-ar fi trebuit corpului său. N-ar mai fi încăput însă încă un scaun în încăperea invadată de mobile gândite pentru alte volume, probabil precedând ultimul război mondial. Își pipăi c-un deget buza de jos, tare, bine formată și-i aruncă neveste-sii o privire de reproș blând, fără insistență.

Nu dai contră la șlem, pierd destul dacă nu-l fac, știa ea teoria, dar avea doi ași în mână, licitația fusese de-a dreptul obraznică, n-aveau destule puncte… Numai la bridge avea senzația că Seb se joacă în felul ăsta. Îi amintea de vârsta lui reală, îi amintea că poate fi, la nevoie, doar un puști arogant. Inconsequential, decise ea și pasă hotărâtă să-și mănânce înfrângerea pe pâine, în fața tuturor dacă asta fusese o ”contră smulsă” sau să câștige considerabil dacă avusese ea dreptate și pierdeau. Să fugă acum în șapte ceva ar fi însemnat să recunoască frica pe care el și Tincuța le-o inspirau celorlalți la bridge, ar fi însemnat să-și recunoască eroarea mai înainte de a se fi dovedit o eroare. N-avea de gând să facă așa ceva, nu în seara asta cel puțin.

Răpăi sec și scurt cu baza asului de atu în suprafața de lemn intarsiat. Nu avea la ce se gândi, cu asta voise toată vremea să atace, încă de când se arătase clar că Seb va fi cel care va juca mâna. Cartea se întoarse cu fața în sus. Mâinile lui Seb se lungiră peste masă descoperind în șiruri precise cele douăsprezece cărți ale Tincuței care fuma cu o privire concentrată și scaunul dat mult în spate. Din întindere lui Seb manșetele cămășii îi plecaseră în sus lăsând vizibile lungi fire rare care se-ntindeau peste pielea albă acolo unde se terminau încheieturile și începeau oasele mâinii. Dana nu conștientiză. Hey little babe you’re changing/ Babe are you feeling soooore? Ain’t no use in pretending/ You wanna play no more, murmură ea după caseta care-și învârtea banda în lateral de Silviu, mascând pe capacul lăzii patului un mare ceas cu statuie de bronz.

Îi zâmbi Tincuței care iubea și ea cântecul și-l îngânase deodată cu ea.  Își scutură propria țigară incomod, cu dreapta în scrumiera mică de bronz de la stânga, pe care-o împărțea cu Tincuța. N-o mira absența unei culori, bănuise distribuția neobișnuită, cel de-al doilea as nu fusese unica ei speranță să-i pice. Dezveli un al doilea atu mic pe masă gândindu-se deja la altceva, cum se rotunjea osul sub piele în încheieturile acelor două mâini, de pildă, sau ce față plăcut impresionată ridicase Silviu de la acel as de atu al ei, trebuie să fi avut și el ceva de promovat în mână. Deschisese: nu putea fi chiar pământ de flori.

Nu-i dădea nimănui prin cap să trișeze, dar se știau, ceea ce putea ea citi pe fața lui Silviu sau a Tincuței putea să vadă toată lumea. Toate cele patru axe jucau împreună de ani de zile. Bridge-ul îi adusese de altfel la un loc. Cu excepția lui Seb toți ”terminaseră” adică încheiaseră cu bine cei patru-șase ani de facultate, își luaseră diplomele și, mai cu seamă, răzbiseră cumva să rămână sau să revină în orașul lor. Fiindcă fiecare absolvire, pe sub covorul gros de ceremonii, petreceri și băute, se ascundea coșmarul repartiției, procesul prin care statul îți punea la dispoziție o slujbă pe care nu puteai s-o refuzi fiindcă simultan legea ”parazitismului” te băga în pușcărie dacă nu erai angajat nicăieri.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s