7 ♠ cap1 fragment 2

Distribuția în aceste slujbe se făcea pe merit, adică pe baza mediei, dacă desigur lăsai la o parte cele cincizeci de sutimi pentru activitatea politică. Dat fiind că distribuția proaspeților diplomați nu avea nimic de-a face cu necesarul real economic, portițe păreau a se deschide la tot pasul. Părinți diligenți puteau să-ți găsească o altă slujbă în București, sau la Târgoviște, unde voiai, nu erau chiar atât de rare, de cele mai multe ori erau slujbe reale. Și atunci tot ce mai lipsea era ca directorul uzinei de la Cuca Măcăii, unde te trimisese statul, să semneze o hârtie prin care admitea că tu, proaspătul absolvent de la București, Iași sau Cluj nu-i faci nici o trebuință. Și tot de cele mai multe ori lucrul era perfect real. De-o latură majoritatea industriilor plăteau cu mult mai mulți angajați decât le făcea trebuință. De alta,  ființa urbană, îndopată cu teorie, care absolvea la Iași, București sau Cluj n-avea nici cel mai mic chef să-nvețe cum funcționează uzina aia de la Cuca Măcăii, nu d-aia absolvise ea, iar lipsa de entuziasm nu se repara cine știe ce prin frigul canceros al căminelor de nefamiliști, blocuri lugubre în marginea localităților recent sistematizate, străbătute de coridoare interminabil întunecate din care se deschideau camere de câte două persoane. Găseai de obicei în ele un reșou încins și câte doi băieți cu câte-o sticlă de băutură încercând să-năbușe mirosul de canal care venea dinspre chiuvetă iarna, atotcuprinzător fecal peste întregul coridor vara.

De ce să te muncești cu scăderea șomajului când poți pur și simplu să-l interzici? întrebase cineva cu umor la una dintre ultimele petreceri din studenție, dar Dana nu ciulise urechea, bancuri se găseau pe toate drumurile, ăsta nici măcar nu semăna a banc bun.

”Negație” se numise inițial hârtiuța prin care directorul recunoștea că n-are ce face cu tine. Evident că nu le luase mult să priceapă. Poate că erau ei directori la Cuca Măcăii, dar nu erau idioți, iar ”negația” asta peste noapte devenise ceva mai valoroasă decât o valiză pe care-ai fi îndesat-o cu bancnote de-o sută.

La urma urmelor de celaltă parte a baricadei stătea un părinte disperat care tocmai își vizitase odrasla pentru care douăzeci de ani spălase legumele să n-aibă microbi, strecurase plicuri în buzunarele doctorilor, făcuse cozi să ”ia” carne și ouă, negociase cu țărani să-i vândă hălci din porcul, din vițelul sau din mielul ăla care în acte murise de o boală necruțătoare, un părinte care-acum vedea că n-are nici cea mai mică șasă să repare canalizarea unui bloc întreg, ori să-l încălzească, în vreme ce năucă odrasla i se trezea la patru dimineața ca să ajungă la cinci în fabrică, fără duș că apa taman se tăiase în băile comune ale căminului, gata să fie luată-n râs de maistrul Cristinoiu care, vezi bine, făcea aceeași piesă de la război încoace așa că poate avea chiar și oarecare dreptate să socoată că matematica aia pe care acela o aducea proaspătă de la facultate nu e nimănui de nici un folos.

Părintele ăsta urban, deseori absolvent el însuși cu douăzeci-treizeci de ani în urmă, era gata să plătească bine: whisky, țigări Kent și plicuri pentru ăia mai slabi de înger, dar mai ales pile, pentru ăia deștepți și ambițioși, pile în București, pile în Iași și Cluj, pile solide, în minister, cu mult mai valoroase decât orice creatură sfrijită cu diploma lui încă mirosind a tuș, proaspăt atârnată de gât. Comerțul cu absolvenți înflorise cale de vreo zece ani. Pe când terminase Dana, deja nu mai mergea atât de bine. Dacă directorul de uzină și părintele erau pe cât se poate mulțumiți, statul nu era. Se-ntorceau prea mulți și prea repede. Negația a murit.

Negația a murit? S-au întrebat directorii uzinelor de la Cuca Măcăii. Nu-i nimic. Trăiască ”detașarea”. Procesul se inversa birocratic. Cuca Măcăii avea, dom’le, nevoie de tine. Asta e, nu spunem că n-avem nevoie de ”tinerele cadre”. Avem, mânca-ț-aș! Dar postul din oraș argumentează în scris că nevoia lor e una și mai mare și încă de exact acele calități de neînlocuit pe care numai acel stagiar sfrijit le poseda, atât de covârșitoare încât junele specialist putea fi măcar împrumutat temporar. Putea? Sigur că putea. Ce nu se mai putea era ca părintele urban să plătească o dată pentru totdeauna. Și șpaga și pilele se cereau reiterate o dată la șase luni, un an, o lună, cum ți-era norocul. Silviu apucase negație, deși în cazul lui bărbată-său, Dana n-ar fi putut spune cu precizie cât din asta nu se datorase cumva mâinii grele a socrului ei.

Ea se-ncăpățânase să rămână jurist consult la o fabrică mică și nu chiar atât de depărtată de capitală: avusese note ”excesiv de mari,” cum o persifla Tincuța, o ”trăsese” și soțul lucrând în București. Cincizeci de sutimi politice n-avusese, poate că de-atunci începuseră să i se cam clatine convingerile din copilărie sau poate doar fuseseră alții mai harnici decât ea. Avea însă destule motive să vrea această experiență. Și-amintea cum îl enerva de moarte pe taică-său când îi spunea că mai are un an ”de executat din pedeapsă.”

La Întreprinderea de țevi și racorduri începuse însă să gândească altfel și mai ales să nu-l mai creadă. Nici acum nu era cu totul sigură că fenomenul era plănuit, dar din liniștea târgului de provincie aproape moldoveană, din totala lipsă a oricărui obiect al muncii (nimic din ce învățase nu-i era trebuitor aici, întreprinderea pur și simplu n-avea nevoie de nici un fel de jurist), din vizitele la prieteni ai căror părinți n-avuseseră banii sau interesul să-i răscumpere, poate nu în ultimul rând din lipsa lui Silviu, încet începuse să i se solidifice un cu totul alt tablou al vieții, în acut contrast cu ceea ce crezuse ea c-ar fi fost lumea până atunci.

Ai fi putut să zici că distribuirea forțată pe doi ani a tinerilor intelectuali, generație după generație, prin toată țara fără vreo rațiune economică de oarecare coerență, s-ar fi putut datora simplei incompetențe. Ai fi putut, de ce să nu poți? Te loveai de incompetență în multe și variate veștminte. Dar ei i se părea că avea un impact cu mult mai adânc decât cel economic. Mai era și imobilitatea tradițională a românilor. Nu și-ar fi închipuit pe nici una dintre cunoștințele ei mutându-se de la București la Iași pentru un salariu ceva mai mare. Se-ntâmpla prin alte părți ale lumii, citise. La români ei i se părea că mutarea în general era echivalată cu bejenia, chiar și în cazurile țăranilor mutați în industrie. Bani, da, veneau mai bine, dar mutarea în sine era privită ca nenorocire. Repartiția lovea direct în această sensibilitate.

Dana nu vedea stagiul – fie el și la Întreprinderea de țevi și racorduri – ca un rău per se. Mizeria căminelor putea fi doar proastă administrare, ea oricum nu ședea în cămin, găsise o cameră în oraș. Și presupunea că impresia asta i se trăgea din aceea că ea fusese cea care alesese să-i împiedice atât pe tată cât și pe socru să-și pună pilele la lucru, alegerea liberă îi dădea un sentiment de bine.

Dar, în tot acest timp, devenise perfect conștientă că dacă, prin absurd, ar fi vrut mai degrabă să taie frunze la câini în cadrul Întreprinderii de pielărie a aceluiași oraș decât la aceea de țevi și dacă Întreprinderea asta de pielărie, oferindu-i un post, ar fi produs în acest sens un memoriu perfect coerent ca s-o transfere, lucrul, fără șpagă și fără pile, pur și simplu ar fi fost cu neputință. Prietenii ei din căminele de nefamiliști trăiau substanțial aceeași realitate, doar ceva mai incomodă fizic. Distribuire incompetentă … poate, dar cuvântul cheie aici ei i se părea ”forțată.”

Acceptarea diplomei automat aducea după dânsa primul act arbitrar al statului asupra persoanei. Pe sub frumoasa noțiune de stagiar care învață realitățile unei meserii, pe sub idilica lipsă de șomaj pe care țara cu mândrie o raporta lumii să o vadă, pe dedesubtul lucioasei generozități a statului de a-ți oferi un loc de muncă de cum ai ieșit din școală, colcăia pervers legea 24, clipocea stins mlaștina penală, posibilitatea ca la un simplu ”nu” civil, nelegat în vreun fel de politică, să devii dintr-un intelectual proaspăt felicitat cu o diplomă, un ”parazit”, un delicvent.

Iar frenetica agitație a părinților, soluțiile de a păcăli sistemul, păcălirea însăși, cu whisky, plicuri și pile, nu făcea decât să confirme realitatea: absolventul nu-și aparținea mult mai mult decât un deținut. Putea să fie fericit scăpând de la Cuca Măcăii, realitatea așa cum o vedea ea acum era că nu scăpase, fusese doar pe moment răscumpărat. Cea dintâi interacțiune cu lumea, o dată părăsite zidurile universității era un imens afiș. ACHTUNG! ACHTUNG! spunea el mare, roșu pe alb, sau așa-l vedea ea în minte. ”Poate te crezi puternic cu cei douăjpatru- douăjcinci de ani ai tăi, poate te simți bine așa, plesnind de sănătate și de idei, daaa’…. Ia vezi! Ești al meu, fac cu tine ce vreau și când vreau. Uite, de exemplu la ăla de lângă tine. Și-a dat duhul înghițind ședințe UTC și de Partid toți cei cinci ani de facultate și-a mai și învățat de-a rupt. Mi-e milă de el, uite ce devotat e. Îi dau cincizeci de sutimi, destul să-l bată pe tocilarul anului, doar cincizeci de sutimi, atât cât și tu și el și tocilaru’ să pricepeți că pe el îl apreciem, daaa’…. Ia vezi! Ia vedeți toți trei! Să nu vi se ridice gărgăunii la cap: ai mei sunteți, fizic, anatomo-fiziologic ai mei, fac ce vreau cu voi.” Cam așa începuse.

Gândise toate lucrurile astea. Ar fi vrut să le și scrie și înțelesese că-i e frică s-o facă. Nu o frică așa ca-n panică, nu, difuz, mai degrabă ca o șovăială. Mai bine să n-aibă așa ceva scris, nu? Și se gândise cu regret la taică-său care nu cunoscuse șovăieli d-astea la vârsta ei, dar acum uite că nu voia să vadă, deși încercase de câteva ori să discute. Și nu scrisese până la urmă nimic, dar, după câteva discuții ratate, încetase să-l mai viziteze și-ncepuse să studieze pe sub masă la birou drepturile omului, cele economice și culturale, p-alea fundamentale le cunoștea. Cât durase stagiul, de câte ori ajungea în București, se repezea la Ralu și vorbeau, ore vorbeau, peste ceștile Pirkenhammer ivorii, spumoase cu Wiener Caffe AL VO RA DA, din shop. Iar după revenirea în capitală devenise ocupată, nu mai avusese timp de vizite paternele, avusese mult de învățat pentru examenul de barou.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s