Lena

Lena îmi venea cam până la frunte. Fusese și rămăsese blondă în ciuda vârstei. Șuvițe aurii încă mai străbăteau la granița ”cârpei” cu fruntea. Altfel nu diferea deloc de tipul antropologic al zonei cu pomeți puțin depărtați, bărbie înaltă și șolduri late. Ajungeam la ea serile, după ce-și aducea înapoi acasă vaca de la păscut. Avusese mai multe, iar fiică-sa din îndepărtarea Clujului, insista s-o dea și pe asta. ”Da’ cum să o dau, c-am crescut-o de mică,” se certa Lena in absentia cu fiica aceea a ei.

O dată, de două ori, m-am trezit destul de devreme s-o văd pe la cinci de dimineață mânându-și-o la pășune. Lena abia-și mișca picioarele călcând din lateral ca să avanseze. Ceva dreptate va fi fost având și fiica. Totuși nu pentru povești cu vaci mergeam noi la ea. Lena noastră știa multe povești cu strigoi. Bine, nu era nimeni în comună să nu știe câteva, dar ea le juca din tot corpul.

Îl auzeam pe defunctul ei bărbat boncăluindu-și piciorul de lemn în camera alăturată când povestea ea așa cum vedeam aievea și fantoma lăptoasă care noaptea, în răscruce-i apucase caii de dârlogi. Am și filmat-o pe Lena povestind secretos despre blestemul ”cu Biblia în apă” și multe altele. Încă mai cred și acum că o parte erau povești de-ale locului, dar că pe altele le confecționa creierul ei vioi, special pentru domnii de la București.
Tatăl ei fusese țăran descurcăreț, cu dare de mână. Dacă memoria nu mă înșală prea tare, fusese la un moment dat și proprietarul crâșmei în care ea, după anii ’50, avea să fie ospătăriță. Mi-a povestit în vizitele noastre c-avea să-și ia înapoi ”pământul de la tăticul”. Cu egoismul meu de București n-am băgat-o-n seamă cine știe ce. Avea apel la București, mi-a spus, dar pe mine mă interesau mai degrabă strigoii și cântecele ei învățate ”la vași,” pe când era tânără.

Prin primăvara următoare m-a sunat. M-a întrebat dacă aș putea să-i arăt unde-o fi fost Curtea de Apel. Puteam, de ce să nu pot, nu era chiar atât de mult de când o mutaseră într-un vechi sediu al Securității, nu prea departe de unde locuiam. M-am rugat de ceva prieteni avocați să mă ajute. Lena n-avea nici un avocat, nici nu părea să-i trebuiască cine știe cât. Era pământul ei de la ”tăticul.” Ai mei nu puteau încă să pledeze la Curtea de Apel.
Am mers totuși câteși patru, am cerut termen pentru lipsă de apărare. Să tot fi fost prin martie, orașul înflorea pe lângă noi. În eleganta cameră de judecată cu lambriuri groase și tapiserii roșii termenul ni s-a dat în celălalt februarie.

Am dus-o pe urmă pe Lena la maestrul prietenilor mei. Un cabinet cochet, occidental, un domn cu față afabil-inteligentă și strângere de mână fermă. Mi-a fost cam frică pentru Lena mea când și-a dezvelit coșul pe care-l purtase tot drumul până aici. Adusese sămătișă proaspătă și ouă și rachiu de cel dublu întors. Dar domnul avocat, maestrul, i-a primit darurile fără să zâmbească superior, chiar cu anume drag. Și-a invitat-o în birou cum ar fi făcut cu oricare dintre noi, chiar cu o anume reverență.

Au stat de vorbă cam o oră. La final ne-a chemat pe toți. Lena nu avea acte îndeajuns doveditoare pentru pământul tăticului ei. Se furaseră, s-or fi pierdut, îi juca ei memoria feste, n-aveam cum să știu, dar maestrul ne-a încredințat că e o cauză pierdută, n-are rost să-i ia banii și nici să mai bată la anul drumul în plină iarnă până la București noimă n-avea. Am dus-o la gară și pe sub magnolii am uitat de micul meu regret.

În februarie m-a sunat însă. Nu ea, ci fiică-sa din Cluj. ”Dar nu v-am explicat….?” ”Știu,” mi-a răspuns repede, ”dar n-am putut s-o conving. I-am făcut rost de-o mașină.”A doua zi pe la șapte, m-am urcat într-o Dacia din cele vechi, cu geamurile topite sub aburi scurgăreți. Acum mă gândesc că ei trebuie să fi plecat de pe la miezul nopții sau ceva mai devreme.
Pe Calderon nu-i chip să parcăm. Ne dăm jos numai noi două. O ajut să iasă din mașina lăsată pe arcuri și avansăm încet până în curtea tribunalului. Mi-e frig, sunt spre minus cincisprezece grade, dar ea nu poate mai repede.

– Mi-i rău, se oprește pe la jumătatea curții.

– Hai-năuntru, nană Lenă, să te-așezi pe ceva.

Ne ocolesc oameni cu pas întins. Îi încurcăm. Răzbim în holul cu multă marmură de culoarea untului gras.  Ar trebui să urcăm la etaj. Ne așezăm pe una dintre băncile lucioase și lungi.

– Mi-i rău, suflă ea cu ceva mirare.

Nu știu ce să-i fac. O fi răcit pe drum… aștept. Se ridică brusc în sus, ca lovită de o hotărâre subită. Mă reped s-o susțin, dar mi se scurge lent pe sub braț, îndoită de genunchi. Țipăm mai mulți după o salvare. Îngenunchez lângă ea adulmecând hainele spălate-n leșie, altă noțiune de curat. Îi desfac jerseul, se-adună ceva lume, nu multă. Lenei pielea i se înnegrește cu repeziciune apocaliptică, de parcă pe sub ea s-ar fi împrăștiat subțire strat de plumb.

 

Prin întunericul cabinei de salvare mă scotocesc, găsesc cincizeci de lei într-un buzunar să i-i ofer doctoriței care în spate s-a oprit din resuscitare. Veniseră extrem de repede, aveau aparatură ca-n filme. Dă din mână.

– Au trecut mai bine de treizeci de minute, mă ațintește ea drept.

E probabil mai tânără ca mine cu vreo douăzeci de ani, dar trăsăturile i s-au tras în jos într-o tristețe seacă.

– Noi să știți că putem continua resuscitarea dar, dacă prin absurd ar reuși, de-acum e legumă, creierul s-a dus.

Știu cum arată autopsiații. Mă rog de ei. Nu-i conving nici cu bani și nici cu vorbe. Legea spune, îmi explică doctorița, că dacă ai ghinionul să mori într-un spațiu public, e obligatorie. Greu să găsești spațiu mai ”public” decât Curtea de Apel. Se oferă ei s-o ducă la IML. Alung gândul la fiica aceea de la Cluj, mă dau jos din Salvare pe trotuarul aglomerat, frig și soare, alung orice fel de gând.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s