Închise ochii așteptând o imaginară orchestră să-și cânte partea. Pe sub pleoape revedea tabloul mulțimii înghițită de lavă pe Steaua Templului. Lui, celui care fusese orb, celui care se făcuse singur pe sine orb, lui, fiul bătrâneții lui Anton Mulder, i se cuvenea să le cânte recviemul, ca o îngenunchere peste lava cea rece cerându-le iertare. Iertare de la copiii rămași neevacuați, de la tinerii superiori, de la sutele de medii din City și chiar de la nefericiții Seniori care arseseră alături de templul lor. Iertare pentru orbire, iertare pentru inacțiune, iertare pentru cât se protejase, cât se ferise, cât se oprise a înțelege. Apucă un prosop să-și șteargă fața udă. Nu mai vedea, nu că i-ar fi trebuit. Ceea ce privea era înăuntru, în capul său alb a cărui bătălie credea că a câștigat-o.

Și ce vibrație! își lăsă el urechea peste lemnul cald. Lumea abia se crease, udă, nouă în fața acestui bătrân căruia îi trebuise cea mai mare parte a vieții lui naturale ca să se întoarcă la cum simțise ca nou-născut, întâiul născut al unui tată erou. Nimeni nu avea de știre că aici, în studioul lui, Geneza și Big Bangul se uneau atât de violent că desfăceau pentru totdeauna masa universului din haos, simultan reconstruind-o dintr-o cutie și un băț de lemn. Afară lâncezea universul bătrân și cenușiu, o contrafacere. Aici, în fața lui, se afla proaspăt născut, plin de sânge, tremurând de dorință de viață universul cel autentic, violent și agresiv, ucigaș poate. Un univers în culori saturate care întretăiau timpul și-l capturau cu strigăte din care să țâșnească foc la atingere, un univers cu victime și călăi dintre care unul fusese tatăl său care iubise într-atât umanitatea încât contribuise la pieirea a milioane de inși irepetabili. Dar ce mai conta!

Prin vioara lui îi putea cuprinde în brațe unul câte unul, copiii aceia cu membre subțiri, cum fusese și Till până nu demult. Vioara lui îi spunea cum e ca mușchii să nu mai asculte de creier, cum se lasă peste brațe greutatea unui copil rece. Arcușul lui era cel care săpa prin cenușă după fiecare os. Oameni în putere prinși între fiarele mașinăriilor care ar fi trebuit să-i salveze, dar care nu se mai desprinseseră niciodată de la sol, sau care fuseseră sufocate în norul de cenușă. Vioara lui îi aduna pe toți laolaltă, într-un infinit mausoleu în fața căruia sufletul i se simțea în sfârșit eliberat să plângă toate lacrimile ascunse o viață.

Se așeză pe podea și plânse îndelung, cu spasme și sunete adânci din piept, fără despovărare, doar cu din ce în ce mai multă oboseală. Pe jumătate inconștient își aruncă hainele ude și apucă din dormitor altele. N-avea să se oprească aici!

Rupte din băierile întunericului în fața lui plezneau conurile proaspeților vulcani înălțându-se deasupra templului acelor copii al căror sânge și carne și nervi aveau să fiarbă în curând în cazanul universal al energiilor dezbrăcate de forme. Să ardă încă mult înainte de-a fi apucat să-și crească măcar acele forme pentru care iubitul său părinte nu reușise să-i ierte. Departe, atât de departe cât să o poată cuprinde, se ridica frumusețea enormă, sobră a valului seismic care-și trecea realitatea albastru-cenușie prin toți și prin toate, materie organizată, niciodată într-atât de organizată ca să se așeze într-o singură expresie, devorându-și sensul prin propria existență.

Și el cel care plângea la poalele mausoleului era în același timp cel care avea puterea să cânte și superbia vulcanilor și maiestatea valului seismic. El care nici măcar să își recunoască sieși tragedia nu putuse, acum putea trăi simultan moartea cărnurilor și cosmica frumusețe a cataclismului care, în decurs de câteva zile, ore poate, transportase înapoi în neant cel mai puternic produs a milioane de ani de evoluție a matricei speciei. Focul acela aproape sacru, întovărășit pe neașteptate cu apă nu atât ca să ucidă, fiindcă intenția îi era străină, cât ca să retragă din univers o generație întreagă de materie a cărei organizare n-o pricepea, la a cărei funcționare nu se putea conecta, dar față de care avea argumentul masivității.

N-avea însă voie să se oprească aici, acum că mintea lui își rupsese hamurile. Luă vioara înapoi sub bărbie. Și-i amintea pe toți cum se strângeau în sufrageria lor cu mobilă ieftină, contrastant ieftină față de restul Palatului. Maică-sa le aducea băuturi. Nimănui altcuiva nu i s-ar fi permis accesul în camera temporar sacralizată de prezența marilor foști eroici revoluționari, capii Clanului. Și, cu toate că vag iritat de timiditatea lui, Anton îl lua cu sine, așa cum mai târziu încercase să o ia și pe Till printre picioarele mai marilor lumii. Numai Anton și cu Vhaol rămăseseră cu adevărat din prima gardă, cei care cu adevărat se aflaseră la bordul navei amiral a Tucanei pe când supervulcanii aruncau Templul în afara istoriei. Ceilalți toți erau înlocuitorii, guvernatorii, președinții sistemelor, uneori a doua, alteori a treia generație, prea puțin conștienți de cenușa în care-și înfipsese picioarele puterea lor.

http://www.edituralimes.ro/site/index2.php?module=detail&id=568

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s