Orenda – fragment din vol IV

Singurul să nu zâmbească la poanta blândă a prelatului rămăsese Alatar, iar Vicky se grăbise să dea ocol capătului mesei. Când îl acoperea complet, ochii i se duceau adânc în găvane și pielea i se încenușa aproape de vânăt, nu mai înțelegea bine ce i se vorbește și articula bizar. Nu așa trebuiau să-l țină ei minte pe Ala. Păcat totuși, regretase ea oferindu-i brațul. S-ar fi putut bucura câteva ore mai mult de prezența lui de Fredro.

 

Când Vicky reveni din dormitorul lui Alatar, se pomeni în mijlocul unui fel de consiliu restrâns al mesenilor serii. Cei mai mulți plecaseră la culcare. Numai Starețul Iuliu li se adăugase. Vorbea retras într-un colț cu Primul Cardinal.

”Îl doare, Vicky, nu vezi că-l doare?” coborâse peste ea transmisia deloc individualizată a lui Jo. Vicky își îngustase umerii ca și cum de ea ar fi fost vorba, pe ea ar fi durut-o, își trăsese un scaun și-și clădise câteva prăjituri mici pe o farfurie. ”Kasimir,” apelase șefa alatarienilor, ”spune-i tu cum se simte, pe noi nu ne bagă-n seamă.”

– E un experiment crud ce faci tu, draga mea, răspunsese în locul acestuia Starețul Iuliu apropiindu-se de masă. Suntem toți aici… nu e nimeni în această încăpere care să nu țină la el. Toți îl vrem cu noi. Dar… uite, să fi trăit și părintele Caietani ți-ar fi spus același lucru. Dacă-l iubești, lasă-l să se ducă.

”Niciodată…” începu ea ezitant, ”niciodată nu mi-a spus că-l doare. Niciodată nu mi-a cerut să…”

– Și te aștepți să te roage el? se-nfuriase Jo. Când vede cum gravitezi zi și noapte împrejurul lui? O să-i putrezească ochii mai-nainte să te roage.

[…]

– Lăsați-mă să spun și eu ceva, intervenise iubitul lui Jo deodată. Nu-l cunosc cum îl cunoașteți  voi, l-am văzut accidental de câteva ori, știu și eu ce știe toată lumea… poate n-ar trebui să… dar, în fine… o privise pe Jo îndoit. Mama, revenise el cu o înmuiere, se vedea că nu folosise cuvântul de ceva vreme. Mama a trăit aici, adică în Sectorul Roșu… până acum ceva ani. Tot noviciatul am mers acasă vinerile. Îmi punea de cină. Din ce în ce mai prost gătită, iar casa aia din ce în ce mai murdară… Firește nu purta kit. I-am luat o îngrijitoare când am avut din ce, dar nu prea făcea față… în fine… într-o seară – abia își mișca picioarele, i se umflau îngrozitor. Nu știu câți ați fost martori direcți la bătrânețea celor fără kit… mergea cu pași mici, se ținea de mobile. Îngrijitoarei de ani de zile îi interzisese să deschidă geamurile. Mirosea… în fine… într-o astfel de seară mergea în fața mea, încet, încet. Până la urmă s-a răsucit cu grijă și s-a prăvălit pe o canapea. Le înălțasem pe toate fiindcă avea dificultăți să îndoaie genunchii. A ridicat fața spre mine și a exclamat: ”Ahhh, ce bine-i să trăiești.”

Mă iertați, nu sunt georgian, nu cred într-o altă viață, sunt sigur că obiectiv era torturată și că exclamația ei se referea mai degrabă la vizita mea, la prezența mea… dar, în orice caz, a venit ca un scurt circuit pentru mintea mea de atunci…

– Lăsați-o pe Vicky să facă ce-i spune ei instinctul, se ridicase vocea lui de Fredro autoritar deasupra comentariilor. Are destule poveri și grele. Dacă Orenda a construit legătura asta între ei, nu văd de ce să nu…

 

Anunțuri

Orenda – vol I – fragment

Orenda – vol I – fragment

Închise ochii așteptând o imaginară orchestră să-și cânte partea. Pe sub pleoape revedea tabloul mulțimii înghițită de lavă pe Steaua Templului. Lui, celui care fusese orb, celui care se făcuse singur pe sine orb, lui, fiul bătrâneții lui Anton Mulder, i se cuvenea să le cânte recviemul, ca o îngenunchere peste lava cea rece cerându-le iertare. Iertare de la copiii rămași neevacuați, de la tinerii superiori, de la sutele de medii din City și chiar de la nefericiții Seniori care arseseră alături de templul lor. Iertare pentru orbire, iertare pentru inacțiune, iertare pentru cât se protejase, cât se ferise, cât se oprise a înțelege. Apucă un prosop să-și șteargă fața udă. Nu mai vedea, nu că i-ar fi trebuit. Ceea ce privea era înăuntru, în capul său alb a cărui bătălie credea că a câștigat-o.

Și ce vibrație! își lăsă el urechea peste lemnul cald. Lumea abia se crease, udă, nouă în fața acestui bătrân căruia îi trebuise cea mai mare parte a vieții lui naturale ca să se întoarcă la cum simțise ca nou-născut, întâiul născut al unui tată erou. Nimeni nu avea de știre că aici, în studioul lui, Geneza și Big Bangul se uneau atât de violent că desfăceau pentru totdeauna masa universului din haos, simultan reconstruind-o dintr-o cutie și un băț de lemn. Afară lâncezea universul bătrân și cenușiu, o contrafacere. Aici, în fața lui, se afla proaspăt născut, plin de sânge, tremurând de dorință de viață universul cel autentic, violent și agresiv, ucigaș poate. Un univers în culori saturate care întretăiau timpul și-l capturau cu strigăte din care să țâșnească foc la atingere, un univers cu victime și călăi dintre care unul fusese tatăl său care iubise într-atât umanitatea încât contribuise la pieirea a milioane de inși irepetabili. Dar ce mai conta!

Prin vioara lui îi putea cuprinde în brațe unul câte unul, copiii aceia cu membre subțiri, cum fusese și Till până nu demult. Vioara lui îi spunea cum e ca mușchii să nu mai asculte de creier, cum se lasă peste brațe greutatea unui copil rece. Arcușul lui era cel care săpa prin cenușă după fiecare os. Oameni în putere prinși între fiarele mașinăriilor care ar fi trebuit să-i salveze, dar care nu se mai desprinseseră niciodată de la sol, sau care fuseseră sufocate în norul de cenușă. Vioara lui îi aduna pe toți laolaltă, într-un infinit mausoleu în fața căruia sufletul i se simțea în sfârșit eliberat să plângă toate lacrimile ascunse o viață.

Se așeză pe podea și plânse îndelung, cu spasme și sunete adânci din piept, fără despovărare, doar cu din ce în ce mai multă oboseală. Pe jumătate inconștient își aruncă hainele ude și apucă din dormitor altele. N-avea să se oprească aici!

Rupte din băierile întunericului în fața lui plezneau conurile proaspeților vulcani înălțându-se deasupra templului acelor copii al căror sânge și carne și nervi aveau să fiarbă în curând în cazanul universal al energiilor dezbrăcate de forme. Să ardă încă mult înainte de-a fi apucat să-și crească măcar acele forme pentru care iubitul său părinte nu reușise să-i ierte. Departe, atât de departe cât să o poată cuprinde, se ridica frumusețea enormă, sobră a valului seismic care-și trecea realitatea albastru-cenușie prin toți și prin toate, materie organizată, niciodată într-atât de organizată ca să se așeze într-o singură expresie, devorându-și sensul prin propria existență.

Și el cel care plângea la poalele mausoleului era în același timp cel care avea puterea să cânte și superbia vulcanilor și maiestatea valului seismic. El care nici măcar să își recunoască sieși tragedia nu putuse, acum putea trăi simultan moartea cărnurilor și cosmica frumusețe a cataclismului care, în decurs de câteva zile, ore poate, transportase înapoi în neant cel mai puternic produs a milioane de ani de evoluție a matricei speciei. Focul acela aproape sacru, întovărășit pe neașteptate cu apă nu atât ca să ucidă, fiindcă intenția îi era străină, cât ca să retragă din univers o generație întreagă de materie a cărei organizare n-o pricepea, la a cărei funcționare nu se putea conecta, dar față de care avea argumentul masivității.

N-avea însă voie să se oprească aici, acum că mintea lui își rupsese hamurile. Luă vioara înapoi sub bărbie. Și-i amintea pe toți cum se strângeau în sufrageria lor cu mobilă ieftină, contrastant ieftină față de restul Palatului. Maică-sa le aducea băuturi. Nimănui altcuiva nu i s-ar fi permis accesul în camera temporar sacralizată de prezența marilor foști eroici revoluționari, capii Clanului. Și, cu toate că vag iritat de timiditatea lui, Anton îl lua cu sine, așa cum mai târziu încercase să o ia și pe Till printre picioarele mai marilor lumii. Numai Anton și cu Vhaol rămăseseră cu adevărat din prima gardă, cei care cu adevărat se aflaseră la bordul navei amiral a Tucanei pe când supervulcanii aruncau Templul în afara istoriei. Ceilalți toți erau înlocuitorii, guvernatorii, președinții sistemelor, uneori a doua, alteori a treia generație, prea puțin conștienți de cenușa în care-și înfipsese picioarele puterea lor.

http://www.edituralimes.ro/site/index2.php?module=detail&id=568

Lena

Lena îmi venea cam până la frunte. Fusese și rămăsese blondă în ciuda vârstei. Șuvițe aurii încă mai străbăteau la granița ”cârpei” cu fruntea. Altfel nu diferea deloc de tipul antropologic al zonei cu pomeți puțin depărtați, bărbie înaltă și șolduri late. Ajungeam la ea serile, după ce-și aducea înapoi acasă vaca de la păscut. Avusese mai multe, iar fiică-sa din îndepărtarea Clujului, insista s-o dea și pe asta. ”Da’ cum să o dau, c-am crescut-o de mică,” se certa Lena in absentia cu fiica aceea a ei.
Citește în continuare „Lena”