Apartament de despărţit

Venea din ce în ce mai rar. Ea pricepuse că numai alcoolul îi mai dădea puterea să revină într-o casă în care niciodată nu fusese pe deplin primit, într-o casă în care nu se ştia iubit, într-o casă despre care pierduse deja speranţa că ar mai putea vreodată deveni “acasă”. Venea prin urmare clătinându-se vag, în starea aceea în care minunatul lui discurs, nucleul însuşi al iubirii împărtăşite, era redus la trei, patru fraze care, ciocnindu­se, fragmentându-se una pe cealaltă, se repetau ca o caterincă a cărei singură melodie a rămas cu dinţii rupţi. Cam pe-atunci în ea începuse să se instaleze mânia.

Până atunci era numai mila înecată-n iubire care sfâşie esofagul, arde stomacul şi încordează muşchii braţelor care ar vrea să mângâie chiar dacă nu au ce, sau de ce, sau e oricum prea târziu. Frazele, întotdeauna aceleaşi, aducând moartea atât de aproape că o auzeai foşnind prin baie de nu senzaţia de cadavru te înspăimânta, ci de-a dreptul aceea de parastas pustiit, de cruce privită de jos, de la baza firelor ierbii. El, cu fruntea aproape de piept, zăcea îndelung, ore câteodată, pe câte-un fotoliu a cărui tapiţerie o frământa agăţându-şi greutatea de braţele de lemn, singur cu toată prezenţa ei îngheţată pe canapea, alternând între reproşurile întotdeauna la fel formulate, cuvinte pentru dragostea pe care el o credea neîmpărtăşită şi mereu, din nou moartea, atât de aproape că ai fi crezut că se şi înfiinţase, plictisită să mai răscolească lucrurile prin sertare, atunci când, într-un final, se lăsa dus în dormitor unde cădea cu faţa în jos de-a curmezişul patului ca şi cum nimeni n-ar mai fi avut loc acolo, ca şi cum acele aşternuturi, salteaua aceea îl atrăgeau spre străfunduri.

Milă şi durere era atunci în faţa neputinţei lui complete de a se apăra, de a face în fine o coajă pe care lumea să alunece, pe care lumea să n-o pătrundă cu privirile sale, coajă ca noi toţi. De aici tăcerea. Fiindcă inutil ar fi fost – şi se dovedise cu nenumărate ocazii – să se apere de cel care venea să o acuze, să încurajeze pe cel care provoacă moartea dintr-o asemena proximitate că mirosurile li se ating, li se amestecă până când cuvintele înseşi sunt moartea care se scoală de prin colţuri şi debarale, explodând în fiecare sunet care răneşte atmosfera.

Inutilă şi apărarea în faţa reproşurilor care nici nu aşteptau răspuns şi nici măcar nu acceptau recunoaştere. Reproşuri care se ciocneau, se combinau, se urmăreau şi care, lucru ştiut deja, nu încetau până ce un anume resort interior se relaxa, ori, poate, până ce era şi el, aşa cum era ea pe canapea, covârşit de sentimentul acelui inutil, ori, încă, poate, până când alcoolul şi celula intrau în combinaţia optimă ca să adoarmă odată cu durerea lui.

Nu că s-ar fi învăţat toate acestea pe loc. Certuri la perete, cuvinte care nu se schimbă, ci se dă cu ele de-a azvârlita de-a curmezişul salonului, taine şi resentimente, priviri şi minciuni, toate traversaseră rând pe rând dreptunghiul camerei galbene. Furia avusese loc să crească, să dospească fără ca mila, iubirea şi nici măcar raţiunea să o fi bănuit cum se umflă în propriile găuri, cum umple interstiţiile, mai ales acelea dintre încordarea muşchiului a mângâiere şi absenţa acelui gest, oprirea lui înainte de a se termina primul centimetru al cursei braţului.

Şi lumina albă a becurilor economice şi podeaua înnegrită urât păstrau semnele acestor seri dincolo de cele douăzecişipatru de ore, ei necesare pentru a-şi dezumfla pernele plânsului de peste pleoape, pentru a lărgi crăpătura usturătoare prin care, a doua zi, lumea se întrezărea vulgară, agresivă şi tăioasă. Păstrau atât de bine moartea lui şi tăcerea ei, reproşul şi distanţa, încât părea să nu fi venit niciodată nimeni în acel apartament de despărţire.

Şi, cu toate acestea, venea. Venea chiar de-odată cu paşii lui îngălaţi, venea mirosul acelui corp greoi, veneau porii lui deschişi larg să elimine alcoolul, venea căldura pielii de pe degete, a umerilor. Venea tot. Şi asta o ştia numai ea după ce el cădea răsturnat ca o statuie într-o zi de revoluţie, de-a curmezişul patului cel lat, în somnul închis al chimiei propriului corp. Şi nici măcar ea n-o ştia decât după o oră sau două de vegheat în salonul cel galben, când, după ce pleoapele i se umflau roşietic, şi furia şi mila începeau a se destrăma istovind plânsul, istovind răul, lăsând-o o simplă femeie al cărei bărbat, anesteziat cine ştie cum, a cărei iubire zace nemişcată în camera de-alături. Şi, departe de durere, frică şi milă, femeia liberă de viitor, de moarte şi reproş se strecura neîndemânatic într-unul dintre colţurile de aşternut rămase neocupate. Se strecura să doarmă sau măcar să-şi întindă trupul istovit de spasmele plânsului singuratic.

Sau aşa îşi zicea, cel puţin, fiindcă, până la urmă, căutând căldura ca un sugar care bâjbâie după sân, îşi lipea tălpile de picioarele lui sau îşi apropia braţul de câte-o mână abandonată, înghiţindu-i respiraţia groasă, mâncându-i-o aproape şi deja aşteptând să se întâmple miracolul care se lumina de fiecare dată pe dedesubtul pleoapelor îngroşate în căutarea unui somn ce nu avea să vină decât spre dimineaţă, la o oră sau două înainte de scularea lui intempestivă.

Şi miracolul era întotdeauna acelaşi. Blând ca o filmare cu largi perdele albe, mâinile lui se întorceau ca în primele zile să-i povestească despre propria ei carne, cuvintele lui care muriseră de pe vremea când încă nici nu se cunoşteau bine îi mângăiau sânii şi buzele, în vreme ce picioarele îi erau desfăcute cald spre a vedea, a simţi, a face lumea aceea nouă pe care şi-o promiseseră unul altuia, peste ale cărei rămăşiţe degetele ei în întuneric aduceau singure explozia, viaţa pe care nu şi-o îngăduise, în care încrederea ei nu se pusese niciodată cu desăvârşire, pentru care nu voise să lupte. Şi, curios lucru, momentul acelei eliberări, jumătate lacrimă, jumătate întuneric, o făcea fericită, chiar dacă ar fi dat nici ea nu ştia cât să poată împărtăşi bucuria aceluia, singurului care o prilejuia.

Omul adormit de-alături, acel bărbat al ei pe care, respingându-l, tot nu ştia cum să-l gândească altfel decât al ei, zăcea răsturnat ca o statuie grea în combinaţia tăcută a celulei cu alcoolul însă, în somnul acesta neverosimil, de fiecare dată mai rău, mai departe şi mai înrudit morţii care foşgăia încă prin baie, devenea în fiecare dintre aceste nopţi iubitul de la începuturi, cavalerul fără teamă şi fără apărare, care ar fi trebuit, în visele ei, să o ia cu totul de pe acest pământ, într-un univers care se prăbuşeşte în jurul patului nupţial, pentru totdeauna nupţial, al lor, cei care ar fi născut atunci (şi care continuau s-o facă noapte de noapte) universul cel nou, strălucitor şi ud încă de curăţenia sa, acela pe care niciunul dintre ei nu l-au văzut dincolo de pleoapele umflate peste globi.

Dimineţile îl vedea venind cu ceaşca de cafea. Prea devreme pentru orele ei, prea devreme să poată spune ceva din duioşia strânsă peste noaptea care a trecut. Prea târziu deja pentru umilinţa lui de-a se găsi într-o casă în care niciodată nu fusese pe deplin primit, într-o casă în care nu se ştia iubit, într-o casă despre care pierduse deja speranţa că ar mai putea deveni vreodată “acasă”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s