Bucureşti – Braşov cu spatele

Fâşii galbene şi negre succedându-se perpendicular pe noi, cei din tren. Pământul băltind. La geam doi bătrâni. El şchipătând îşi scoate pantoful de îndată ce se vede aşezat. Chip fără cute, nas masiv, cu cocoaşă. Ea cu dinţi metalici, slabă, scundă şi vioaie. Amândoi cu pantaloni de stofă suflecaţi să prevină orice picătură de noroi. Mă uit la basmaua ei de ţărancă şi la jerseele amândurora. Le-am văzut de atâtea ori încât încep să cred că ăsta şi nu maramele sunt portul nostru tradiţional de azi. Restul e recuzită sau întâmplare. Cel puţin în zona asta.

Două în faţa mea, patru în compartimentul alăturat, o haită de fete pleacă la Predeal. Nu îmbrăcate de drumeţie, ci dichisite, cu alură de secretare sau desenatoare, au plecat să râdă şi să trăncănească. Dealtfel se ciorovăiesc ca un cârd de vrăbii încălzite şi orice replică le e însoţită de explozii de hohote.

Se aude mormăiala unui copilandru care scormoneşte scrumierele de pe culoar. Nu găseşte chiştocul trebuitor şi bagă capul prin compartimente să ceară “o sută de lei pentru pâine”. Ne uităm alb la el, fetele îşi văd de râsul lor. Inventează glume, replici, bomboane, cafele, ţigări şi se foiesc între cele două compartimente şi culoar.

Femeia începe a povesti cum s-a oferit să-i cumpere unui astfel de copil pâine, cum a urmat-o la “alimentară’ şi cum în fine şi-a cumpărat cu lăcomie două pâini. “N-are ce mânca, săracii”, conchide ea. “Aruncă banii pe ţigări” o corectează el sec. Femeia tace. Se uită pe geam, apoi îşi sprijină capul în spate şi pare să doarmă.

De afară se aud pe toate tonurile râsetele fetelor.

Încep să-mi ronţăi averea: cinci pateuri şi-o cafea. Cinci pateuri şi-o cafea intonează trenul. Ceaţa departe întârzie lipită de pământ.

Nu trece nici o gară fără ca cineva să nu se simtă obligat să-i spună tare numele de parcă nu am putea citi cu toţii numele staţiei. Afară totul musteşte, parcă şi asfaltul a devenit buretos.

– E oraş, că văd şi blocuri, observă femeia. Îmi las ochii pe carte: Oare să nu ştie ca Ploieştiul e oraş? E posibil? Totul e posibil.

Surprind privirea uneia dintre fete care se munceşte să-şi deblocheze fermoarul genţii împrins în căptuşeală. E gata să-şi piardă toată buna dispoziţie de la fleacul ăsta. Imbufnare copilărească – nu demult ar fi dus la plâns, acum doar o iritare crescândă. Se rezolvă însă cu ajutorul alteia, o blondă micuţă cu mai multă îndemânare, care se face ghem de râs la orice vorbă în dodii.

Bătrâna deschide ochii. “Ce râd” observă, dar bărbatul tace şi ea nu mai continuă. El se scoală cu greutate şi pleacă din compartiment, ea mă întreabă: “Sunteţi cu ele?” Dau din cap a negaţie. “Ce mai râd” se minunează ea din nou, dar de data asta cu mai multă căldură, de parcă şi-ar privi propriile odrasle. Mă încălzeşte şi pe mine. “Sunt tinere” observ cu simpatie încercând să n-o scot din starea aceea. Mă gândesc că poate-mi va povesti ceva din propria tinereţe. “Sunteţi măritată?” întreabă brusc şi, la încuviinţarea mea, scoate un “ah” scurt ca un punct. Mă gândesc ce-o fi pentru ea lucrul ăsta. Bătrânul s-a întors. O întreb: “de unde sunteţi” şi îmi răspunde pe un cu totul alt ton “din Buzău” repede, afirmativ, de încheiere a oricărei alte conversaţii. Nu se mai uită la mine, ci doar la bărbatul din faţa ei. Tac.

Uşa ni se întunecă deodată. Un bătrân în zdrenţe ne priveşte de pe coridor. Trupul nu-i e probabil atât de mare pe cât volum ocupă cu paltonul cenuşiu rupt, cu diferitele resturi de cămăşi ieşind aiurea de sub el, cu o căciulă rusească cu urechile răsucite şi cu o bâtă respectabilă de sprijin. Ne priveşte dar nu încearcă să ceară nimic şi trece mai departe clătinat.

I se aude însă imediat vocea din uşa compartimentului cu fete. “Eşti o floare eşti un crin, eşti…”

se îngălează alcoolic. Un cor de râsete îl acompaniază. “Haideţi, tataie”… “Dă-mi şi mie o sută de lei…” “N-avem de-o sută, tataie…” Alt val isteric de râsete. Vocea bătrânului Falstaff se ridică din nou deasupra tumultului “Te-am visat az-noapte-n vis” Urlete de râs. Probabil că primeşte ceva căci îl aud îndepărtându-se bocănind vesel din bâtă. Fetele comentează cu aprindere. Moşului i se recomandă repede Viagra şi, la cinci minute, a devenit deja “violatorul”. Bătrâna deschide ochii larg: “auzi, Viagra. Doamne, Doamne.” Bărbatul o priveşte aspru: “Credeam că dormi.” Femeia nu răspunde, întoarce capul pe geam şi se miră: “Astea sunt sonde?” Eu înlemnesc, mă gândesc că e o întrebare de extraterestru. Fireşte că nu sunt sonde, ci stâlpi de înaltă tensiune. Imi amintesc că am aflat-o pe la cinci – şase ani. Cum bărbatul tace, îşi răspunde singură nu prea convinsă: “or fi ţinând firele de telefon…”

Mă obosesc totuşi hohotele căpriţelor şi mi-e simultan ciudă că mă obosesc. La urma urmelor îmi amintesc nu puţine istorii din studenţia mea în care era atât de bine să râzi la degetul ridicat. Acum motivul veseliei e o păpuşă, un soi de mascotă a uneia. Sunt sunete înalte, râs clocotit în timpane şi râsuri egale, sunt sughiţuri care sugerează lacrimile, e şi râsul în note coborâtoare, vulgar dar atât de tânăr că-l ierţi.

Cinci pateuri şi-o cafea. Stoluri de păsări negre peste câmpuri. Munţii încep să se zărească şi de la Sinaia începe să ningă.

Un bărbat ca la cincizeci de ani care până atunci băuse în tăcere se oferă să le dea fetelor cinci mii de lei pe jucăria care le tot trece din mână în mână. Tot grupul râde din nou şi oferă pe acelaşi ton de glumă jucăria pe o suta cincizeci. Omul ridică oferta la şase mii. Gluma lui nu e nevinovată, simt din ton. Ce-ar vrea să cumpere nu e jucăria şi confundă veselia cu provocarea. Fetele nu simt nimic sau poate se simt sigure pe ele fiind în grup. Nu acceptă şi continuă să râdă. Ne oprim în Predeal. Fetele sunt cu bagajul pe coridor. Bărbatul le cere în continuare jucăria. Fetele coboară. Lui i se aude vocea deodată răguşită şi plină de ură:

– Calca-v-ar dracii să va calce! (Urlet pe geam după ele) Panaramele! Huo! Hârc. O flegmă îi zboară spre gară. Panaramele dracului!

Vecinul meu din Buzău ridică brusc capul de la geam: “Aici bine le-a zis” Femeia lui tresare. “Bine le-a zis, panaramele.”

“Scârbele dracului, cum mai râdeau.” i se aude vocea celuilalt. “Gâştele dracu’. Vocea i se înmoaie. “Gâsculiţele”.

“Cinci pateuri şi-o cafea” face trenul. Cei doi de lângă mine tac. Ceaţa întârzie pe brazi. Viscoleşte.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s