Cafeneaua Paşadia

Paşadia a fost un apartament de locuit cu parchetul negru, pe alocuri ieşit din matcă, ţevile înfundate şi ferestre mici prin care lumina, pe timp de vară, pătrundea cam până la unsprezece dimineaţa. După aceea locatarii trăgeau rulourile şi aprindeau lumina în cele patru candelabre cu fire puse alandala şi lumânări rupte.

După aceea am venit eu cu banii şi oarece voinţă. Am ales mai degrabă locul decât casa. Era atât de mult lucru încât mă întrebam dacă voi apuca să termin, dar gândul era de importanţă secundară.

Parchetul a fost scos şi, după tergiversări interminabile cu gunoierii a fost dus undeva unde-mi închipui că a încălzit o casă de om. Zidurile despărţitoare ale celor două camere plus baia s-au demolat. Nu a fost complicat fiind pereţi dintr-un singur rând de cărămizi. Mult mai greu când mormanul de moloz şi cărămidă spartă a trebuit depozitat undeva. După diverse încercări civilizate, tot roaba zidarului a biruit şi întreaga grămadă a făcut, în cursul câtorva nopţi, drumul unui maidan din apropiere. Aşteptam cu înfrigurare să mă trezesc cu un echipaj de poliţie să mă „salte” pentru „infracţiunea molozului”, or ştiu eu cum puteau să-i zică? Nu prea îmi cade bine să am emoţii puternice. Pe patul pliant în care nopţile călăream întregul dezastru valuri de sudoare îmi acompaniau visele.

Cimentuldin locurile unde nu fusese parchet, a trebuit spart şi s-a adăugat şi el molozului general. Din când în când vecinii se arătau curioşi şi mai cu seamă sceptici. Destui ne înjurau în bloc, sătui de urmele noastre albe şi de mirosul de ciment, humă, cărămidă. Să nu vorbesc însă cu păcat. Urmele erau mai mult ale mele decât ale zidarilor fiindcă, de cum se lăsa seara, mă apuca un soi de neastâmpăr şi alergam pe trotuarul de vis a vis să mă conving că nimeni nu-mi dăduse jos firma, că mai e puţin şi terminăm. Reveneam pe urmă să-i urmăresc pe lucrători însă nu trecea jumătate de oră şi mă trezeam din nou cu pulsul zvâcnind, pe trotuarul opus aşteptând cafeneaua mea să se-nalţe brusc din trotuar.

Au urmat săptămâni în care am angajat şi dat afară pe rând un număr incredibil de instalatori care ar fi trebuit să scoată ţevile vechi, robinetele şi chiuvetele, să demonteze cada şi să instaleze WC-uri noi, în locuri noi.

Ultimii au fost o echipă de tineri ţărănoşi care în mod clar îşi ştiau destul de vag meseria, dar care n-au încercat să fure nimic, n-au venit beţi niciodată şi au izbutit chiar să facă oarecare curăţenie după ei. Scandalurile cu predecesorii lor m-au slăbit însă mult. Hotărât lucru, nu sunt făcut să mă cert, nici să concediez. Si stiu asta mai mult din oglindă decât din altă parte. Mi s-au scofâlcit obrajii şi găvanele au înaintat de parcă aş fi supravieţuitorul unui cataclism. In coşmare mă şi imaginez rezistând sub dărâmături sub placa de beton care-mi ţine picioarele imobilizate. De fapt chiar îmi sunt un supravieţuitor, nu? Cam pe-atunci a început să mă doară şi ficatul . M-am făcut, desigur, că nu-l observ.

Poate însă cea mai obositoare a fost scoaterea ferestrelor, a caloriferelor de sub ele şi lărgirea la maximum a spaţiului pentru pătrunderea luminii. La asta s-au împotrivit vehement majoritatea locatarilor în ciuda aprobării pe care o aveam de la administraţie. Oricât li s-ar fi arătat pe planuri că, lipsit sau împreună cu pereţii în chestiune, blocul putea la fel de bine să cadă sau să reziste la un cutremur, nimic nu a putut să-i convingă că nu îi punem în pericol de moarte. După două procese din fericire destul de scurte, lucrarea a putut fi reluată şi iată-ne cu uşă la stradă, plus trei geamuri uriaşe prin care clienţii lui Paşadia se pot zgâi, dacă au plăcere, la cei care afară aşteaptă tramvaiul, ori pur şi simplu trec pe strada zgomotoasă.

Se pare însă că eu am fost primul să mă zgâiesc şi anume la poliţista din intersecţie. Avea cele mai frumoase picioare pe care le-am putut vedea altundeva decât în reviste. In fine, recunosc că începusem să fac şi febră tot pe atunci şi asta ar putea fi altă explicaţie.

Nu mă ţineam însă de explicaţii în vremea aceea atât de nerăbdătoare, aşa că am făcut cunoştiinţă în aceeaşi zi. Avea un păr ca o blană aspră de câine şi o voce atât de caldă că evita să dea amenzi dacă se afla singură de frica celor care o acostau crezând că vocea aia spune altceva. După o zi de muncă subţiorile îi miroseau a frunză de nucă zdrobită şi nu mai suporta să-i fie atinse buzele aproape umflate de fluierul mic, metalic care îi înlocuia vocea.

Gresia şi faianţa s-au pus fără incidente, iar instalaţia electrică a părut că se înfige singură în pereţi prin comparaţie cu celelalte necazuri. Sau poate deja nu mai aveam eu putere să insist să se facă totul cum dorisem. E posibil să-mi fi şi devenit destul de neclar ce-mi dorisem. Poliţistei i-am spus că sunt însurat, da, am şi un copil. Unde? De ce nu vin niciodată pe aici? Ah, da, sunt in Israel. Nu, nu au de gând încă să revină în ţară., dar nu-i mai pot înşela. Eram atât de convins de cele spuse încât mă gândeam cu drag la lumea aceea caldă, cu palmieri şi viermuială mediteraneeană, la băiatul meu de 13 ani, tăcut, năbădăios la şcoală, la femeia aceea durdulie, cu un păr ca iarba grasă. Devin cam obsedat de păr. Mda, al meu a căzut în ultimele luni în şuviţe care parcă nici n-ar fi de acolo. Păcat totuşi că n-am văzut Israelul niciodată. Aş fi putut s-aleg între Paşadia şi pelerinaj, poate aş fi găsit chiar şi o femeie cu părul ca iarba grasă.

In fine au urmat contractele cu cei doi bodyguarzi foarte dificil de convins să se spele şi să se îmbrace curat şi cu firmele care îmi furnizează cafelele, ceaiurile şi sucurile.

Am pus cele patru rafturi de cărţi. Mai ales poezie. Au ajuns deja destul de răpănoase după numai o lună de frunzărit. Am greşit că nu le-am dat la legat de la început. M-am gândit şi la asta, dar mi-a fost teamă să nu pară, aşa cartonate, inabordabile. Ii pot spune şi acum Anei s-o facă, dar teamă mi-e că în curând pe rafturi nu se vor mai găsi decât reviste.

Stau la masa din colţul cel mai întunecat şi-mi ascult muzica. Dacă n-am să mai fiu aici vor pune alta, cea care le place chelneriţelor. Păcat.

La masa de alături e o femeie frumoasă, cu faţa foarte albă şi părul spumos. Tine un telefon şi se uită pe geam fără să vorbească, fără să formeze vreun număr. Mă întreb ce-ar face dacă i-aş mângâia o clipă coama neagră. Inspre mijlocul încăperii o masă la care, pe o diagonală se vorbeşte franţuzeşte, pe celalată româneşte. Nu par să simtă nevoia să-şi traducă unii altora. In faţă, cu bărbia în mâini, stă un bătrân frumos, cu plete şi barbă, pantaloni de camuflaj, bocanci şi bluză kaki. Degetul mare îi acoperă gura. Unul dintre rarele specimene la care noncomformismul arată bine şi la vârste înaintate. Ii vorbeşte chelneriţei pe după deget. Cum l-o fi înţelegând fata aia? Işi vorbeşte şi singur, tot cu gura acoperită. Râde din când în când. Două femei grase bârfesc dincolo de el peste aripile albăstrii ale fumului de ţigară. Guri rujate în care se îndeasă savarine. Intră un băiat frumos, părul blond închis şi l-a strâns într-o coadă la spate. Işi ţine prietena după umeri, o adolescentă scundă şi slabă, cu nas răsucit în sus de parcă l-ar adulmeca tot timpul. Se contrazic în faţa tăvilor cu patiserii.

Aerul cald, ceva fum, mişcare.

Uniformele fetelor.

Mirosul de cafea raşnită.

Cuvinte..