Când raţele mor

 

Acum se spune despre acel vânător că ar fi împuşcat milioane de raţe, că ar fi făcut prăpăd şi că nici un măcăit nu mai stârnea liniştea mlaştinilor, nici atingea în vreun fel viaţa peştilor şi a broscoilor de pe întinderile de lintiţă şi trestii care mărgineau aşezarea. Pe atunci nu se spunea astfel. Vânătorul era cunoscut numai ca un om cu noroc la raţe şi pe care multă lume îl invidia pentru numeroasele înaripate care, umplute cu paie, îşi roteau ochii galbeni de sticlă galbenă în încăperile locuinţei sale. Şi era adevărat că alicele lui nu cădeau niciodată în gol, era adevărat că niciodată câinele său nu se întorcea fără de pradă în bot.

Omul nu era vânător de meserie, ci un individ oarecare ce însoţise cândva un prieten prin mlaştină în zorii zilei şi îşi încercase şi el norocul cu puşca acelui amic care purta bandulieră şi cizme înalte, cumpărate special pentru vânătoare, fluier de ademenit zburătoarele şi mănuşi scumpe, iar ai cărui câini, aleşi pur-sânge cu grijă, erau cele mai ascultătoare dobitoace, învăţate să aducă stăpânului tot ceea ce armele sale, multe şi scumpe, puteau nimeri. Omul nostru nimerise atunci, cu puşca prietenului său, toate raţele pe care le luase în cătare, iar câinii acestuia le aduseseră pe rând. Prietenul a crezut la început că le nimeriseră împreună, dar şi-a dat seama, chiar fără să compare muniţia, chiar fără să recunoască, de faptul că ageamiul de lângă el fusese cu norocul. Norocul începătorului, desigur, îi spusese el, fiindcă cine şi-ar fi putut închipui că un burghez cumsecade, unul care nu a mai pus degetul pe trăgaci de la serviciul militar, nimereşte fiecare măcănitoare de pe înaltul cerului? Şi păru că are dreptate acest prieten când, după o vreme, îl invită din nou, de astă dată ca să împuşte iepuri dintre care omul nostru nu nimeni decât, cu chiu cu vai, unul singur. Ceva mai târziu amicii încercară şi cu fazani, dar rezultatele, din ce în ce mai proaste, ale novicelui şi neîndemânarea sa vădită mai, mai să îl convingă pe vânătorul învechit să nu-l mai ia cu sine.

Când s-au reîntâlnit, mai degrabă pentru a alunga singurătatea bălţii, din nou la vânătoare de raţe, veşnicul începător nu irosi însă nici un glonte. Păsările păreau cuprinse de tremur şi însuşi vântul arăta ca şi cum nu le-ar mai fi purtat aripile pe mai departe când omul nostru se apuca să le ţintească. Cădeau zburătoarele grase una după cealaltă, iar câinii nu pridideau a se mai duce după trupurile lor împănoşate. Cădeau răţoi cu ţeastă albastră, cu moţuri albe sau cu pene verzi, cădeau raţe cenuşii şi cădeau din cele frumos colorate ale căror nume doar vânătorul experimentat le ştia. Cădeau exemplare banale şi din cele rare, bătrâne şi grele sau uşurele, tinere de-un an. Iar cei doi prieteni nu încetau să se mai mire de neobişnuitul noroc al zilei.

Însă lucrurile mult nu puteau să stea aşa. Prietenul cel cu puşti dichisite şi câini mulţi, după a treia sau a patra încercare, se sătură de ucigaşul de raţe, iar acesta, la rândul lui, nu mai avea nici o plăcere în a trage după fazani, prepeliţe şi iepuri din care numai arareori cădea vreunul. Aşa se face că într-o zi îşi cumpără o puşcă veche şi, câteva luni mai târziu, primi de la un văr un căţel metisat pe care l-a învăţat cum s-a priceput el mai bine să alerge după raţele care cădeau din cer şi să i le aducă. Omul atunci a început să plece singur în zori de zi pe baltă împuşcând măcănitoarele care păreau că stau în bătaia ţevilor sale de parcă ar fi încremenit în plin zbor de câte ori ochii săi liniştiţi se îndreptau asupra vreuneia.

Cei pe care i-a luat cu el în aceste expediţii şi-au găsit, încetul cu încetul, pretexte bune a nu-l mai însoţi întâi pentru că mult prea rar ajungea vreunul cu vânat acasă, apoi fiindcă omul, cu puşca lui veche pe braţ, stârnea, pe când călcau prin mlaştini, un fel de nelinişte greu de înţeles asupra căreia nimeni nu zăbovi, cum nu zăboviră nici asupra zâmbetului lui ce se ivea de câte ori ţevile i se ridicau încet spre stolul care îşi lua zborul chiar atunci.

Lăsat în singurătatea sa, vânătorul descoperi că raţele puteau fi vândute bine, pentru carne sau pentru pene, să fie mâncate sau împăiate, disecate ori pastrate şi, în lungul anilor ce trecură, se lăsă de orice ocupaţie ar mai fi avut şi rămase la puşcă, gloanţe şi câine, aducând de fiecare dată maldăre de înaripate acasă.

Pe cele mai grase şi tinere totodată i le gătea o bătrână din vecini. Pe cele mai arătoase învăţase să le împăieze singur după ce le curăţea de intestine şi organe şi le vindea la târg sau, în anii de pe urmă, celor care de-acum îl căutau acasa anume pentru asta.

Pe masură ce timpul trecea, casa i se umplea de raţe cu ochi galbeni care, nemişcate de pe policioare şi din colţuri, îşi priveau stăpânul cum vine cu tolba plină, cum vinde, cum doarme sau cum îşi cheamă câinele în zori după ce ultimele pregătiri de vânătoare erau gata. De prin colţuri şi de pe policioare îl priveau venind şi plecând, mâncând supa de raţă, friptura de raţă, tocana de raţă şi toate celelalte feluri pe care bătrâna care-i ţinea gospodăria i le făcea în vreme ce acela lipsea.

Până în ziua când vânătorul despică pe masă răţoiul cu pene verzi pe care urma să-l împăieze. Îi scoase pipota şi inima, plămânii şi intestinele, în fine se pregătea să extragă şi cei doi ochi negri opaci pe care furnicile deja năvăliseră fiindcă se învăţaseră că, pe masa aceea, se găsea mereu ceva proaspăt de mâncare.

Când ajunse însă la ochi, pe masă, şi de pe masă pe podele, ceva se rostogoli cu zgomot, iar omul rămase o vreme nedumerit privind ceea ce se rostogolise pe jos şi care era un mic ochi de sticlă, similar acelora gata pregătiţi de el într-un borcan.

După câteva clipe vânătorul, spunându-şi probabil că ochiul fusese înlocuit, că era neatent, că ajunsese să lucreze atât de mecanic, încât etapele operaţiei nu i se mai fixau în minte, că nu le mai executa gândind şi că, la urma urmelor, cine ştie unde-i fusese capul. Însă şi din cealaltă orbită a animalului se rostogoli ceva greu pe masă. Abia îl prinse înainte de-a cădea pe podele şi-şi spuse că să fi înlocuit ambii ochi fără să ştie parcă nu-i venea a crede. Dealtfel aceştia nu erau întocmai celor pregătiţi alături, cât numai să-ntindă mâna după dânşii. Erau ceva mai mici şi mai negri. Galbenul strălucitor şi firele vopselei din interior erau estompate.

Vânătorul îi puse la locurile lor, deschise pasărea la uscat, după un timp o umplu chiar cu paie, şi încercă să uite întâmplarea. Dar lucrul se dovedi mai anevoios decât se aşteptase nu fiindcă s-ar fi încăpăţânat să dezbată dacă era memoria lui care-l înşelase sau nu, ci pentru că, a doua zi, o altă pasăre avea ochii de sticlă. Deja, la capătul sezonului, toate raţele pe care le aducea acasă aveau aceiaşi ochi mici, ceva mai întunecaţi, puţin diferiţi de aceia din borcanul lui. Că de sticlă erau şi nu din alt material se convinsese ducând câţiva în oraş, la cel mai apropiat bijutier care îi confirmă că, fie ei şi foarte frumos lucraţi, ochii aceştia erau din acelaşi material cu aceia cumpăraţi de la gablonţuri en gros. N-a îndrăznit vreodată s-o întrebe pe bătrâna care-i făcea de mâncare dacă şi păsările date spre a găti aveau astfel de ochi, dar fie nervozitatea sa crescuse peste măsură în acest ultim sezon, fie că judeca lucrurile bine, de la o vreme, începu să aibe senzaţia că ea îi ascunde ceva.

De asta, sau poate numai din rutină, când primăvara îşi începu sezonul, plecarea nu i se mai păru un eveniment atât de important, iar răsăritul deasupra bălţilor îl lăsa mai degrabă cu un frig băgat pe sub piele de care doar cu greu se scutura acasă, după ore petrecute în faţa frumoaselor exemplare cu ochii gata înlocuiţi. Mergea ceva mai rar acum, dar raţele continuau să i se-arate ca nemişcate personaje de acuarelă de îndată ce cătarea puştii sale le încadra privirii.

Când a desfăcut primul răţoi care avea abdomenul gol, s-a ridicat şi a început să se plimbe cu paşi mari prin încăpere. Pasărea nu mai era caldă desigur, dar nici pielea n-o avusese desfăcută, cu atât mai puţin oasele sternului. Cu toate acestea înăuntru corpul era curat, chiar uscat în bună măsură, iar organele lipseau cu desăvârşire. Sezonul era la început şi, exact cum se temuse, tolba lui avea serile măcar una, două astfel de raţe, cu penele colorate, cu ochii mici, de sticlă şi goale pe dinăuntru. Când toate raţele de peste zi s-au dovedit a fi eviscerate, omul şi-a chemat câinele în curtea din dos şi l-a omorât cu un glonte mare, ca pentru urşi.

Însă la vânătoare tot a mers, culegându-şi singur câtă pradă putea dintre ape. Venise din nou toamna şi prea stătea vânatul măcănitor nemiscat în aer de îndată ce ridica dânsul puşca de peste braţ, prea mergeau gloanţele sale drept şi fără de greşeală în corpul, gol sau nu pe dinăuntru al răţoilor cu pene verzi, moţaţi sau cu ţeastă albastră. Prea stătea cerul nemişcat de fiecare dată când ochiul său se aţintea asupra cârdurilor sale.

Când însă a venit acasă cu prima raţă umplută cu paie, omul a lăsat-o pe masă deschisă, aşa cum rămăsese şi s-a dus la culcare. A doua zi în zori era din nou pe baltă. A ridicat ţeava şi cârdul a înlemnit din nou în cer aşteptându-l, dar el a rotit patul puştii şi, cu grijă, a lipit gura de foc acolo unde i se-nchidea arcul sprâncenelor.

Familia a angajat-o apoi pe aceeaşi bătrână să-i cureţe casa. Dar aceasta, după o zi sau două de muncă, şi-a luat câmpii bălmăjind că ochii galbeni ai măcănitoarelor nemişcate de pe poliţe şi de prin colţuri se întorceu după ea îngrozind-o. Casa a rămas atunci nevândută şi nici o rudă nu a mai venit dintre cele care se gândiseră că unele mobile şi unele covoare, poate chiar unele măcănitoare împăiate le-ar fi de folos în gospodărie. Peste iarnă trebuie să fi crăpat câteva ţevi prin pivniţă fiindcă igrasia se vedea cum urcă de-a lungul pereţilor. Pe sub streşini toată primăvara se foiseră rândunelele şi cuiburi multe înnegriseră zidurile. Toamna târziu, înainte să înceapă a ploua mocăneşte, înainte ca sezonul să reînceapă, casa a luat foc, iar unii vecini, dintre cei mai bârfitori, au spus că, până s-ajungă pompierii cu sirenele lor, în noaptea aceea, sute de măcănituri furioase s-ar fi auzit împletindu-.se dinspre casa vânătorului, de parcă toate bălţile, cu lintiţa şi trestiile lor, toate mlaştinile care mărgineau aşezarea şi-ar fi vărsat vânatul în curtea aceea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s