Casele nopţii

 

Mă priveşte dintr-o parte.

– Au venit atunci la Bucureşti. Toate autorităţile au fost evacuate. Pe drum au dat de o manifestaţie studenţească. Toată piaţa catedralei era ocupată. Tinerii scandau „Daţi-ne arme!” Când îmi spunea asta îi tremura vocea. Mi-a istorisit-o de multe ori. „Daţi-ne arme!” strigau studenţii în piaţa Clujului şi îngenunchiaseră în jurul catedralei.

Îmi este clar că vede scena cu ochii lor de-atunci. Bătrâna de nouzeci de ani, fata ei de patruzeci, ginerele, magistratul blond şi copila de nouă ani care fusese mama ei. O trăsură sau poate un automibil, plin cu oameni, lăzi de lemn şi geamantane. O mână de inşi desţeleniţi, împachetaţi şi apoi vărsaţi în nebunia bucureşteană. Se credeau raţionalişti, ascultau sfatul medicului la radio şi dispreţuiau prejudecăţile.

Ştia că deja cunosc multe dintre istoriile ei de familie. Chiar mi se părea ciudat că, în această noapte de pileală între două prietene, s-a apucat să-mi relateze astfel de poveşti pe care, chiar dacă nu în detaliu, i le cunosc. Nu obişnuieşte să repete. O frământă ceva.

Mă duc să aduc alte napolitane pe masă, altă sticlă de tonic rece din frigider. Nu am idee dacă vrea sau nu să continue, însă plec gândindu-mă că, în seara asta, ceva nou s-a insinuat în discursul ei. În vremea când eram studente amândouă, tot trecutul ăsta ardelenesc o făcea să se simtă mândră şi s-o arate. Acum e ceva din cum povesteşte, ceva în tăietura gurii, nu ştiu, care n-o face să mai radieze nimic din încântarea de pe vremuri.

– Şi ce-au făcut?

– De fapt, nu asta vroiam să-ţi povestesc. Claie peste grămadă, cu atâtea bagaje câte puteau să strângă, s-au dus la Bucureşti. Statul le asigura acolo casă, post bunicului. În fine, nu acelaşi post, dar magistrat, oricum.

Dă din umeri. Dau din cap a înţelegere.

– Îl ştii pe Gică? Acum e în America. Am fost să-l văd.

– Şi?

– Era un comentariu la televizor. Că, dacă scade preţul caselor, oamenii vor cumpăra mai puţin şi, în felul ăsta, recesiunea se adânceşte, ba, chiar ameninţă să intre în cerc vicios.

Aşez napolitanele şi torn în pahare gin tonic.

– Şi?

– Eu venisem din România, prin urmare dintr-o sociatete nu tocmai capitalistă… Apoi, el se ocupă de ştiinţe exacte. Eu nu. Şi, cu toate astea, îi era practic imposibil să înţeleagă relaţia dintre fluctuaţia imobiliară şi puterea de a cumpăra a oamenilor.

Casc ochii a mirare.

– Am stat ore de vorbă, ore. Începusem să mă enervez când, brusc, am înţeles de unde i se trage. Legătura dintre preţul casei în care stai şi dorinţa ta de a cumpăra obiecte, pentru el, era o punte de netrecut. Ştii de ce? Fiindcă acel capital blocat într-o casă, pentru el era tabu, era o comoară îngropată pentru generaţii. Era convins că nimeni cu scaun la cap n-o mai dezgroapă. Banii care au intrat într-o casă pentru el încetau să mai fie un capital.

Am încercat să-l fac să vadă că suma asta nu se deosebeşte prea mult de banii depuşi la bancă, de un portofoliu de acţiuni. Normal că, dacă suma scade, fundamentul pe care se bazează planurile tale de a cheltui se modifică. Nici vorbă!

– Poate a început şi el să-mbătrânească. Îmi aprind eu o ţigară. Poate judecă mai încet…

– Ştii că Gică nu e prost. La teoria asta evidentă însă, era complet opac. Foarte târziu a ajuns să admită, cu jumătate de gură (sau ca să scape de mine) că este logică şi, chiar şi atunci, a revenit repede să spună că nici un om normal nu mai ia în considerare banii care au intrat în pereţii ăia, ca pe un veritabil capital.

Ridic din sprâncene. Nu l-am văzut de ani de zile pe Gică. Poate s-a schimbat…

– Nu de inteligenţă şi bătrâneţe e vorba aici, protestează ea. E vorba numai de concepţia imobiliarului. Omul nu poate să presupună, nici în visele sale cele mai rele, că ar putea să vândă casa în care locuieşte. E vorba de noi, de cum concepem lucrurile. Eu cred că majoritatea românilor gândesc aşa. Şi, pe măsură ce mergi în urmă, sau spre Ardeal, casa nu mai e un capital, ci însuşi sediul zeilor. Casa se percepe în afara valorii sale de piaţă, e investită cu sacru şi, în felul ăsta, pierde calitatea de obiect de schimb.

În principiu sunt de acord şi completez cu amintiri despre Ceauşescu şi vremea demolărilor. Oameni a căror casă a fost demolată fără preaviz mai mare decât o zi, sau o săptămână, la simpla trecere a dictatorului pe strada lor. Nu ştiu dacă a murit cineva fiindcă s-au făcut fărâme biserici şi spitale, dar ştiu destule poveşti cu oameni care au înnebunit, au murit sau au paralizat în urma primirii veştii, în ciuda faptului că demolarea era însoţită de o repartiţie într-un apartament de bloc. Nu, categoric, casa nu reprezintă numai un capital.

– Facem o cafea?

Încuviinţează şi, turnând apa în filtru, îmi amintesc de ai ei. De figura magistratului nu prea înalt, cu ochii albaştri. Oare ce-mi amintesc este el, aşa cum l-am cunoscut în ultimii ani de viaţă, sau fotografiile ei? Era simpatic omul, cu repetiţiile lui, cu istoria susţinerii unui doctorat în latină. La optzeci de ani încă era mândru de notele din carnetul de liceean. Şi cum n-ar fi fost? Prietena mea povesteşte cum a plecat peste voia tatălui la oraş, să înveţe, prin complicitatea mamei şi a preotului din sat.

– Pot să schimb muzica?

Mă întreabă din casă. Sigur că poate. Noaptea mai ales, istoriile se deznoadă mai bine în muzică. Un gin tonic sau un coniac, muzica şi canapeaua, solvenţii mei de vorbe. O vreme mă ascultă trăncănind despre fostul meu soţ, însă o simt că vrea să revină, că gândul i-a rămas agăţat în urmă.

– Pe bunica am văzut-o numai de două ori plângând în viaţă. La moartea surorii ei şi când a vândut casa „strămoşească”, după cum îi spuneau ei.

Bea încet ginul mai slab decât normalul: vrem să lungim noaptea.

– N-a plâns nici la propria moarte deşi o vedea cum se apropie şi a fost lucidă până într-atât încât să dea indicaţii cum să fie îmbrăcată pe catafalc. A plâns însă când casa aia veche şi mare la care toată familia ei se raporta a trebuit părăsită. Au vândut-o ca să poată fi alături de fiica lor, singură acum, şi de mine la Bucureşti. Alte lăzi, alte geamantane. Era maestră la făcut geamantane şi la ambalat obiectele în lăzi. Să trimiţi ouă proaspete pe vremea aceea cu poşta română nu era de colo. Toată casa, pe bucăţele, s-a desfăcut treptat. A plâns însă numai când birja cu noi toţi s-a îndepărtat luând drumul gării.

Mi-aduc aminte că, de cum am cunoscut-o, mi-a arătat pozele. Fotografii vechi, unele pe carton – surprinzător – prea puţine în nuanţe sepia. Străbunica părea o femeie aspră. Cu şira spinării înţepenită şi trunchiul drept în corset, purta bluză închisă până în susul gâtului lung, cu nasturi mici, înveliţi în stofă. Un trucaj minimal ar fi schimbat faţa aceea în portretul unui bărbat. Poate şi din cauza nasului mare, puternic, drept şi disproporţionat. Cocul alb, îngrijit: puteai să ghiceşti cum se desface serile în coadă lungă, rămăşiţă a unei fete din care nu mai trăia nimeni. Figura ei se suprapunea perfect peste povestirile replicilor ei tăioase, în dialectul zonei, care puteau pune la punct regăţeanul, fie el şi ministru, care încerca să-i sărute mâna. „Nu-i slobod!” ar fi tăiat efuziunea scurt bătrâna doamnă care-şi văzuse cândva soţul împuşcat şi care priveghease şase copii din opt.

Prietena mea n-o cunoscuse, dar legenda ei o ţinea la fel de dreaptă şi necruţătoare şi acum, la zeci de ani după moarte, ca pe vrema când trebuise să-şi părăsească bătrâna casă pe care familia o locuia de pe la 1600. Era mândrie în fata asta care-mi stătea acum tolănită pe fotoliu privind pieziş printre bârfele noastre nocturne. Câteodată invidiam aceste fundaţii pe care ea, încet, părea să-şi construiască destinul. Eu, noi, nu ştim nici măcar care anume ne fuseseră străbunicii.

– Nu ştiu cum au ajuns atunci la Bucureşti. Obosiţi, fără îndoială. Trenurile de călători pierduseră orice prioritate. Mi-au spus că aveau oală de noapte în compartiment, cum cineva alăpta, cum slujnica îşi dezvelea picioarele indecent pentru ele, dar niciodată n-am avut răbdarea să aflu în întregime poveştile astea. Mama era copil. Ore şi ore trebuie să fi călătorit spre oraşul în care nu voiau să ajungă. Cine ştie câte amintiri se vor fi legat de casa lor din Cluj. Nu cred că au avut vreme să vândă ceva. Niciodată nu se orientaseră prea bine în lucrurile astea. O parte dintre obiectele preţioase o adăpostiseră într-un zid al vechii case în vremea primului război mondial. Primul lucru a fost, la intrarea trupelor în comună, să-i torne cineva dintre vecini. Acum nu mai îngropaseră nimic prin ziduri, dar se întrebau probabil de se vor mai putea întoarce vreodată la vechea lor viaţă. Cu greu îmi pot imagina cum a suportat bunică-mea mizeria trenului. O ţin minte ca pe o femeie care dormea cinci ore pe noapte şi la care casa era gata de musafiri la orice oră din zi sau din noapte. Disciplina călugăriţelor nemţoaice de la Sibiu lăsase urme adânci de care, poate, am profitat toţi mai mult decât ea.

Bunica ei e o femeie pentru totdeauna îndoliată de moartea celui mai iubit dintre băieţi. Asta e ceva ce vag ajunge la mine din fotografiile ei. Din povestiri e mama prin excelenţă. Femeie cu şolduri largi şi rotunde, caldă pentru ai ei şi iubită de prieteni. Cu mult mai umană decât maică-sa, mai tăcută şi mai apropiată, trăieşte şi într-un portret de la optsprezece ani, cu părul negru, în bucle largi înconjurându-i capul, cu ochi prelungi şi negri, ţine în mână ceva de citit. Prietena mea spune că râdeau împreună până li se făcea rău. Mai mult decât maică-sa, femeia care în tren avea patruzeci de ani era căldura căminului, fundamentul lui însuşi.

Cei doi, magistratul şi nevasta lui, cu toată vânzoleala de după război, au izbutit să le asigure fiecăreia câte un acoperiş. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Testamente, vânzări, cumpărări, economii şi alergături. Nu o dată privaţiuni fără sens astăzi, fiindcă bătrâni fiind, cei doi au ajuns la spital cu anemie în ultima fază numai ca să nu vândă ceea ce vroiau să le dea urmaşelor. Nici fata şi nici nepoata, cea pe care o am acum în faţă, nu au avut vreodată nevoie să se zbată pentru locuinţă.

Încep să mi se-nchidă ochii. Dimineaţa nu-i departe. Vorbim despre bărbaţii noştri, despre cei pe care i-am vrea, despre prietene, despicăm motivaţiile lor psihice. Alene. Aşteptăm poate momentul acela în care noaptea se deschide şi, odată somnul trecut, limpezimea învinge noctambulismul. Cafeaua s-a răcit, de alcool nu mai avem nevoie. Mă întreabă dacă nu putem face nişte sandwich-uri şi merg să caut brânza în frigider.

– Dar nu asta vroiam să-ţi spun.

Tresar fiindcă a venit neauzită în spatele meu, în bucătărie.

– Au ajuns acolo şi au mers la adresa care li se indicase.

Ne mişcăm spre masă unde tai pâinea. Ea-şi aprinde o ţigară.

– Au ajuns şi ce crezi c-au găsit? Era o casă „românizată”.

Înregistrez, vag, că am uitat să mai punem muzică.

– Cum adică?

– Din care, adică, era dată afară o familie de evrei care – nu-i aşa? – aveau prea multe proprietăţi în România.

Vorbeşte sec, ca şi când n-ar mai povesti. Îmi schimb poziţia ca să o pot privi.

– Şi nu era numai casa: era şi familia. Nu mi-au spus niciodată câţi erau, cum îi chema. O familie.

Pun sandwich-urile pe o farfurie si plecăm în salon. Tac şi tace. Ia un sandwich din care muşcă adânc.

– Presupun că nici n-au ştiut, sau – cine ştie? – or fi uitat repede.

Mănânc şi o privesc. Afară se aud tramvaiele. S-a făcut răcoare.

– Mi-au spus doar că plângeau. Îşi strângeau lucrurile şi plângeau. Străbunică-mea a început să plângă şi ea.

Mi-amintesc de figura masculină de pe carton. Nu mi-o imaginez cu lacrimi.

– A îmbrăţişat-o pe cea mai bătrână femeie din familia lor şi o vreme au plâns aşa, îmbrăţişate.

– Şi?

– Ei au intrat în casă. Evreii au plecat cu bagajele lor.

Priveşte ascuţit pe lângă mine, parc-ar despica amintirile celor morţi.

– Nici nu le-a trecut prin minte că ar putea refuza acea repartiţie.

Afară cântă vrăbii. S-a făcut lumină. E frig şi lumină.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s