Cea mai de departe plajă

 

În faţa ceasului din centru, cel rotund, de bronz şi deasupra căruia cineva sculptase siluetele unui bărbat şi a unei femei, apăruse, venit de nu se ştie unde, acest ins care le spunea să se privească. „Ne vedem unii pe alţii, altfel nu am fi în stare să ne ocolim cu atâta dibăcie pe trotuare” le spunea „Dar nu ne mai privim de sute de ani.”

Era un bărbat de talie medie, cu barbă scurtă şi păr negru, ondulat, care i se răspândea pe umeri. Se înfipsese bine pe picioare sub acel ceas şi le povestea cu o voce care acoperea zgomotul căruţelor, al copitelor şi pe însuşi cel al pieţii de peşte din apropiere. Femeilor le atrăsese mai întâi atenţia, înduioşate poate de acea lipsă de apărare, de ochii cu gene scurte şi atât de dese de trăiai cu impresia că şi-ar fi desenat dungă neagră pe sub ei. Alături ele, vrând, nevrând, copiii se holbau la străin şi încercau să priceapă din spusele sale fascinaţia mamelor. Ce-i drept însă, fără mult folos, pentru bunul motiv că, dintre toţi, ei priveau cu naturaleţe, nu trebuia nimeni să vină să le spună că acela ce trece pe lângă tine poate să fie tratat şi numai ca o siluetă pe care s-o ocoleşti. Poate de aceea încetară să-l mai urmărească şi începură să se joace între ei, potoliţi din când în când de vocile joase ale femeilor.

„Cel mai adânc păcat pe care îl făptuim în fiecare zi este acela de a vedea o faţă omenească fără să ne învrednicim a o privi” spunea acela. Şi poate nu era ce spunea, cât căldura pe care o emana vorbindu-le, cea care opri şi câţiva bărbaţi în micul grup care se strânsese. Pe dupăamiază, vânzătorii din piaţa de peşte se opriră şi ei să-l asculte, ca şi copiii mai mărişori care ieşeau de prin şcoli.

Omul îi învăţa şi cum să privească neoprindu-se asupra veştmintelor decât atât cât trebuia ca să construiască o parte a poveştii acelei fiinţe, cum să te uiţi ca să ştii de câte ori aceluia sau aceleia i s-au umezit ochii şi dacă te priveşte şi el sau doar te vede ca pe un obstacol umblător ce trebuie ocolit. Unii au stat câteva ore, alţii doar câteva minute, dar, cu toate că mulţi o gândeau, nimeni nu l-a făcut nebun şi nici nu l-a insultat nimeni. Pe seară străinul nu se mai vedea din grup căci se aşezase pe vine continuând să le vorbească. Cuvintele însă i se auzeau ca mai-nainte, de departe, şi cei din jurul său nu aveau nevoie să ciulească urechea ca să înţeleagă. Mulţi nici nu se uitau la el, ci înainte, încercând să-şi amintească momentele când, ultima dată, priviseră pe cineva în felul în care le-o cerea străinul. Când s-a lăsat de-a binelea întunericul, mulţi de-acolo au mers acasă să le povestească soţilor, soţiilor, rudelor şi vecinilor despre cele auzite. Au fost şi câţiva care îl înconjurară şi rămaseră în această primă noapte să asculte ce mai avea de spus.

A doua zi de dimineaţă grupul nu s-a mărit cine ştie ce. Aceia care rămăseseră peste noapte, în marea lor majoritate, nu aveau unde să se ducă şi puţini alţii li s-au alăturat. Însă dupăamiaza îi găsi mai mulţi, mult mai mulţi, femei, copii şi bărbaţi ascultându-i vorbele. Unii dădeau din cap a neîncredere, alţii zâmbeau maliţioşi. Erau şi dintr-aceia care puneau întrebări. Înfăţişarea lui şi felul în care-şi spunea cuvintele îi ţinea însă pe mai toţi într-un fel de tăcere neclară. Prin colţuri se mai râdea de el, dar destui erau oamenii care deja încercau, mai mult pe furiş încă, să privească aşa cum fuseseră învăţaţi.

De la a treia zi încolo grupul strâns sub ceas devenise o privelişte obişnuită a centrului oraşului. Veneau, ascultau o vreme şi plecau. Unii rămâneau toată seara, alţii doar cât să-şi spună nedumeririle. Câte un beţivan încerca să-l apostrofeze; mai erau şi bătrâni răzleţi care încercau să protesteze, să le spună celor adunaţi că nu asta e ceea ce e mai important. Că mâncarea şi acoperişul sunt mult mai aproape de ceea ce au aceşti oameni nevoie, decât privirea, oricum o fi ea. Dar acestora, înainte să reacţioneze mulţimea, vocea li se risipea sub privirea acelui bărbat cu părul negru, îmbrăcat altfel decât prin aceste locuri, care părea să înţeleagă cu mult mai mult decât aceia care se uitau cu asprime după beţivi sau după acei bătrâni.

Nimeni nu-şi pusese întrebarea unde-şi face acest om nevoile sau unde mănâncă. Îl găseau însă în fiecare dimineaţă sub ceas vorbindu-le. Câteodată unele femei îi mai aduceau apă sau lapte şi atunci, pe când cei din mulţime îl întrebau câte ceva, apuca să bea o gură din cele aduse.

Soldaţii regelui nu aveau nici un ordin cu privire la profeţi aşa că îl lăsau în pace deşi, când într-un colţ al pieţii începură să se strângă şarete şi trăsuri ale unora sau altora dintre oamenii de vază, împinşi de curiozitate să-l asculte pe străin, câteva iscoade ale preoţilor îşi făcură şi ele loc în grupul ce-l înconjura. Însă, cum acesta nu spunea nimic rău despre religia regelui, cum orăşenii nu erau îndemnaţi nici la nesupunere, nici să nu-şi mai aducă ofrandele prin temple şi biserici, cum, mai ales, oraşul, după sute de ani de pace şi bogăţie, nu se încrâncena întru nici o credinţă prea puternică, omul a fost lăsat în pace, măcar pentru acum.

După vreo lună îl cunoşteau cu toţii şi, dacă unii se lămuriseră că sunt prostii, iar alţii că ceea ce predică el acolo nu se poate pune în practică, măcar din lipsă de timp, destui erau aceia care încercau, pe cât le stătea în putere, să privească aşa cum li se spunea şi reveneau să mai culeagă învăţătură. Bărbatul cu ochii puternici i-a împărţit atunci. Dimineaţa le lăsa loc celor care veneau din afara oraşului, care vroiau să afle totul de la început, iar dupăamiaza, când orăşenii înşişi, cei care se întorceau sau puţinii care nu-l văzuseră încă veneau şi puneau întrebări, le vorbea mai degrabă despre cum să privească şi câtă vreme şi cum să întrebuinţeze ceea ce au aflat.

Era, la urma urmelor, numai un orăşel comercial pe malul mării. Străduţe în pantă se strecurau printre casele de un cat, alungite şi strânse unele într-altele, amestecându-şi culorile lemnului ce le acoperea. Puterea regelui lor nu se întindea mai departe de orizonturile unde se încheia câmpia. Aveau o dinastie bogată şi prea puţin ambiţioasă. Ce să facă, dealtfel, ea cu orice cuceriri care i-ar fi adus mai multă bătaie de cap decât avantaje, când fiecare dintre neguţătorii care urcau şi coborau de pe corăbiile cetăţii îşi lăsa obolul în vistieriile regale. Când era cu mult mai simplu pentru oraşul liber ca orice duşman, decât să fie învins, să fie plătit de bună voie, preventiv uneori, lăcomia ţinând astfel armele departe.

Trăsurile celor nobili şi bogaţi erau atunci puţine, dar oamenii totuşi veneau în piaţă. Ei, familiile lor, femeile lor mai ales rămâneau o vreme să-l asculte pe noul profet. Aşa s-a întâmplat că din şareta cu blazon a regelui însuşi coborî într-o dupăamiază şi fiica acestuia cu prietenele ei. Era mândria lor, prinţesa cea frumoasă şi tânără, vioaie şi învăţată, cea care avea să se mărite curând cu un moştenitor bogat, fie el nobil de prin partea locului, fie vreun prinţ străin care să vrea să se mute în cetatea lor. Tatăl ei spunea apropiaţilor că oraşul nu trebuie lăsat pe mâini străine şi că ea, această prinţesă, avea toate darurile să-i poată cândva lua locul.

Aşa se întâmplă că ea, la capătul celălalt al gloatei prin care nu voise să răzbată cu toate că oamenii i-ar fi făcut loc, rămase să asculte în acea dupăamiază până asfinţitul înroşi piaţa şi rări mulţimea. Rămase atunci şi în zilele următoare continuă să vină, chiar dacă nu în fiecare dintre ele. Asculta serioasă cele pe care profetul le spunea cu vocea lui care acoperea celelalte sunete. Femeile ei câteodată o însoţeau în grupuri mici şi vesele, alteori rămânea singură, fiindcă nimeni nu-i ceruse acelei prinţese vreodată să se supună vreunor reguli pe care tatăl ei ştia dinainte că nu avea să le încalce. Venea la mai multe timpuri ale zilei şi rămânea la margine cu faţa încordată. Oamenii curând pricepură că prezenţa ei însoţeşte mai degrabă orele când profetul din străini explică oamenilor cum. Vocea ei nu se auzi niciodată printre întrebările celorlalţi, dar ei ştiau că ea le ascultă şi se simţeau mândri să se arate deştepţi în ochii moştenitoarei lor.

Până într-o seară când se arătă singură la capătul mulţimii şi, după câteva ore de ascultare, când soarele cobora peste piaţă rărind du-te vino-ul omenesc, acoperind murmurul şi intersectând o pauză din discursul lui, prinţesa se auzi: „Eu aş putea să încerc să te privesc pe tine.” A spus atunci prinţesa cu voce decisă şi lumea a tăcut. Profetul se întoarse spre ea atât de încet că l-ai fi crezut cuprins de o mare oboseală. „Nu” spuse „e mai bine să…” dar o văzu cum se desfăcea din mulţime şi cum ochii ei caută. Peste capetele oamenilor privirea lui o atinse, iar ochii ei rămaseră deschişi şi calmi aşteptându-l.

Fiindcă muzica acelei priviri i-a ameţit pe toţi dându-le un sentiment de oboseală, senzaţia unei unduiri în realitate – ca şi cum prinţesa lor şi acest profet s-ar fi aflat peste tot de jur împrejur privindu-se, ca şi cum privirea aceea a lor ar fi apăsat peste propria lor neputinţă, viaţa de zi cu zi şi istoriile fiecăruia ameninţând în fiecare clipă să le fărâmiţeze – de aceea au numit-o dragoste, privirea aceea trimisă peste capetele lor, dar foarte fizic, de parcă aceia doi s-ar fi împreunat acolo reaşezând astfel lumea. S-a mai vorbit pe urmă despre puterea ei regală, moştenită din zecile de capete care purtaseră coroana înaintea ei, putere care acum o făcea să stea deasupra tuturor în aşa măsură încât, învăţând cum să privească – dacă nu cumva regii ştiau a o face demult – ea putea să preia dintr-o dată tot ceea ce acest profet venise să dea în piaţa lor, dedesubtul acelui ceas de bronz. S-a mai vorbit şi despre lumea lui care, prin exerciţiul de cine ştie când adus, de a privi astfel fiinţele umane, acum, pe ea, prin îndrăzneala de care dăduse dovadă, o absorbea în întregime, o înghiţea literalmente transformând-o în cu totul altcineva, o persoană care mai degrabă decât moştenitoarea tatălui ei, devenea de aceeaşi esenţă cu profetul şi se închidea la fel ca şi dânsul într-o mistică la care toţi ceilalţi prea puţin ar fi putut spera acces.

Oricum nimeni nu ar fi putut să spună cât a durat acea privire, sau cât au rămas ei în linişte simţind mai repede decât să vadă cum aerul le tremura în jur, cum înseşi rădăcinile lumii păreau să se fi transformat în altceva, o mişcare de neînţeles care nu avea vreodată să se justifice, dar care – şi pe aceasta aveau s-o ştie toţi – nu mai avea vreodată să permită acelui oraş de la marginea mării să rămână cum îl găsise profetul în dimineaţa în care începuse să le vorbească în piaţa pietruită.

Când însă tremurul a luat sfârşit, când cei doi în fine îşi mişcară capetele şi se uitară împrejur, chiar dacă totul arăta ca mai-nainte, lucrurile erau departe de a mai fi la fel. La început, mulţimea eliberată nici nu a văzut-o pe prinţesă, mult prea preocupată cum era să-şi pipăie timid propriul suflet. Prea fiecare se simţea altul ca să se mai şi uite-n stânga şi-n dreapta. Prea fiecare îşi contempla propria fiinţă cum zăcea acolo, sub ceas, fără să mai aştepte povaţa profetului, fără să mai aştepte ca tainele privirii să-i aducă înăuntru căldura la care toţi speraseră şi pe care vocea lui, mai tare decât zgomotul străzii, o făcea să se simtă aproape, acea căldură pe care toţi ajunseseră s-o cerşească încercând cu disperare să se privească între ei. Prea mult fusese ca acum să nu se simtă văduviţi de însăşi flacăra care îi condusese până aici şi prea adânc ca, odată eliberaţi, lăsaţi singuri pe neaşteptate, să mai aibă puterea de a opri resentimentul care ridica acum colţurile conştiinţei, ca nişte tocite unghiuri de covor vechi, resentiment rămas singur să se strecoare afară, să umple golul din sufletele lor de oameni normali, care nu aveau de unde şi cum să se umple singuri de iubire.

Fiindcă singuri rămăseseră după ce moştenitoarei i se îngăduise a-l primi pe profet. Vocea acestuia nu se mai auzea dincolo de zgomotele căruţelor şi vânzătorilor din piaţa de peşte, iar dorinţa de a se privi între ei, cea pe care şi numai simpla lui prezenţă o ridica între dânşii poate dinainte de-a-i auzi vocea, dorinţa aceea cuprinzătoare de a se lăsa conduşi, speranţa ca astfel să descopere în lume ceva cu totul nou şi, în sine, o energie care să-i facă să trăiască într-un fel bănuit doar, toate acestea li se părură dintr-o dată din trecut, fără nici o consecinţă, ca o amintire a viselor ajunsă la amiaz.

Abia atunci o văzură pe prinţesă care stătea pe acelaşi loc, cu mâinile moi de-a lungul corpului şi ochii lăsaţi spre caldarâm. Prinţesa lor cea tânără şi frumoasă, gata să se mărite cu un moştenitor bogat, fie el nobil de prin partea locului, fie vreun prinţ străin care să vrea să se mute în cetatea lor, acum era doar o femeie cu linii adâncite în obraji, cu părul cenuşiu şi pe dosul palmelor căreia îşi făcuseră loc deja petele mărunte şi cafenii ale bătrâneţii. Că era tot ea nu încăpea îndoială. Întâi îi văzură hainele, cam largi acum, dar aceleaşi în care de dimineaţă coborâse din trăsura tatălui ei. Apoi era profilul, nasul cu unghiul sprâncenelor ajunse cenuşii, pe care ei le recunoşteau, chiar dacă acea femeie îi umplea de spaimă şi uimire când, încet, îşi făcu loc printre ei şi, micşorându-se parcă la fiecare pas, îi despărţi pentru a ajunge la trăsura care o luă înapoi, spre palat.

Se întoarseră unii spre ceilalţi atunci să-şi ceară unii altora sprijinul şi să-şi ceară sfatul, acum, că vocea profetului nu mai putea fi auzită. Şi ura căpătă şi ea răgaz atunci, printre resentimente, spaimă şi uimire. Era cu putinţă, dacă te gândeai mai bine, ca însăşi invidia pentru ceea ce-i fusese dat a primi fetei împăratului să-i fi atins cu aripa ei cea arsură. Moştenitoarea n-a stat atunci să mai asculte, ci s-a urcat în trăsura cu blazon şi s-a îndepărtat. Iar unul dintre ei a strigat: „Vrăjitorie!”

Dar oamenii începuseră deja să strige, să se frământe şi, când se repezi primul, n-a ştiut niciodată dacă a fost primul, al doilea sau al zecelea, fiindcă se mişcară deodată înspre profetul neapărat care rămăsese sub ceasul cel de bronz. Prima lovitură nu s-a cunoscut nici ea vreodată din vălmaşagul de braţe, urlete şi sudori. Ceea ce s-a cunoscut numai a fost, târziu, trupul însângerat care i se aduse regelui pe treptele palatului său să judece şi să condamne, trupul însângerat pe care soldaţii primiră ordine să-l ia şi să-l închidă de îndată ce vor putea în tainiţele de dedesubt.

A doua zi gloata se adunase în faţa acestor trepte şi aştepta înfrigurată. Aveau încredere în regele lor şi aveau încredere şi-n preoţii care, desigur, ar fi trebuit să poată schimba ceea ce făcuse nenorocitul vrăjitor care le zăpăcise minţile atâta amar de vreme. Iar dacă n-or să poată, gândeau ei, măcar pedeapsă exemplară pentru cine-ar mai îndrăzni să facă una ca aceasta şi tot trebuia să i se dea şarlatanului cu ochii negri. Însă trimisul regesc nu le dădu nimic din toate acestea, ci, foarte sobru, le anunţă că hotărârea conducătorilor era ca, după ce îl vor fi cercetat pe aşa-numitul profet, să i se dea drumul, să fie izgonit adică din cetate, şi urma să i se piardă întru veci, nici numele să nu i se mai rostească printre locuitorii cetăţii de pe malul mării, de parc-ar fi fost cineva să i-l fi ştiut. Mulţumiţi sau mai puţin mulţumiţi de judecata regească atunci, cu regrete faţă de învăţătura primită sau suduind-o ca vrăjitorie criminală, oamenii, fiindcă oricum treburile îi aşteptau acasă, corăbiile pline în port şi plasele de pescuit întinse de cu seară, plecară în grupuri mici vorbindu-şi, mormăind, aprobând, înfiorându-se. La prinţesa cu plete cenuşii nu vrură să se mai gândească.

Nimeni nu a vrut să mai vorbească despre cele petrecute o vreme. Lumea se liniştise, iar cât despre moştenitoare, nimeni nu a mai văzut-o de-atunci aşa că zvonuri despre o vindecare înceată se instalară cu blândeţe peste ei. Nimeni nu mai încerca să „privească” şi oricum aproape nimeni nu-şi mai amintea despre sfaturile profetului de cum trebuie făcut ca să priveşti. Corăbiile se încărcau şi se descărcau lăsându-şi deopotrivă galbenii în vistieria cetăţii, iar convoaiele de măgari, căruţe şi câteodată cămile, continuau să vină ca şi când nu s-ar fi petrecut nimic. Totul până ce un copil veni în fugă în piaţa de peşte şi începu să-i spună precipitat mamei sale, o precupeaţă cu sânii mari, ceva în şoaptă. Femeia îşi râse de imaginaţia lui copilărească, dar seara povesti cumetrelor în drum spre casă ce văzuse pruncul cel vioi.

A doua zi însă toţi prietenii băiatului văzuseră ceea ce el îi spusese mamei după ce se întoarseră abia pe seară de la plaja. Le spuseră şi ei, care taţilor şi care mamelor, care fraţilor mai mari şi care altor prieteni, iar cuvântul păru să se lăţească. Până ce, cum unul dintre părinţi era soldat în gardă, cuvintele fiului său îi părură neliniştitoare şi le comunică superiorilor săi. Iar aceştia ştiau, ştiau de mai multă vreme însă nimic din ceea ce cărţile şi poveştile neguţătorilor, preoţii şi vrăjitorii în trecere le spuseseră vreodată nu le ajuta înţelegerii în vreun fel.

Ce ştiau ei era simplu. Fiindcă, după cercetările preoţilor, după cele ale judecătorilor, ca şi după acelea ale călăilor, profetul fusese dus pe cea mai îndepărtată plajă care fusese a cetăţii şi gonit din regatul-port pentru totdeauna. Însângerat şi obosit, fără glas şi, parcă, fără de putere, acesta pornise în direcţia arătată micşorându-se pas cu pas, căutând a călca prin apă, ca şi cum valurile spălându-i labele picioarelor, l-ar fi ajutat să se mişte. Îl petrecuseră acolo şi rămăseseră până ce umbra lui dispăruse după cel mai îndepărtat promontoriu. Numai în dimineaţa care a urmat au văzut urmele.

Au văzut adică atunci, că urmele picioarelor sale, mici cum păreau pe întinderea plajei, rămâneau rigide în nisip şi că nici valurile, nici algele proaspete şi nici nisipul nu le puteau acoperi deşi se aşterneau peste ele clipe în şir până să se aşeze alături, să curgă pe lângă sau să se disipeze pur şi simplu. Cineva, necrezându-şi ochilor, a încercat atunci să le şteargă, mai întâi frecând una cu propria-i talpă, mai pe urmă astupând-o cu nisip folosindu-şi degetele. Dar, dure la pipăit, urmele insistau să se deseneze în nisip, câteva la marginea plajei dinspre mare, altele, multe, ducând pe sub valuri mai departe, înspre cel mai îndepărtat promontoriu care nu mai făcea parte din regatul lor.

Astfel mi-a vorbit bătrâna preoteasă, cu o modulaţie anume a vocii pe care se spunea ca nu mai poţi să o uiţi. Şi îşi aţinti asupra mea privirea greu de îndurat a irişilor de culoare incertă, ca apa tulburată a unui acvariu murdar.

– Şi pe urmă? Am întrebat nerăbdător să se întoarcă în sine fiindcă nu puteam fi sigur de ce va vedea ea înspre mine.

– Şi pe urmă plajele au început să crească. Unii au încercat să meargă până la capătul urmelor, dar ele, dincolo de ultimul promontoriu, o apucau drept spre mare. Şi, cum nici să le şteargă cineva nu se putea, oamenii s-au lăsat păgubaşi încercând să le uite. Plajele au continuat să crească de la an la an, apa din port a devenit încet, încet prea puţină. Două nave s-au împotmolit şi au rămas joacă bună copiilor oraşului, iar altele nu s-au mai apropiat. În cincizeci de ani cetatea era înconjurată de nisip, iar drumurile de neguţători au început să nu se mai cunoască. Despre profet nimeni nu mai vroia să vorbească. Erau destui care spuneau că e numai o legendă.

Apoi, într-o zi, aurul n-a mai ajuns să plătească un rege nebun din Nord şi oraşul a fost prădat. Toate odoarele templelor şi bisericilor, toate cele strânse de regi în vistieria lor s-au prăpădit. Si, ca şi când n-ar fi fost destul, au urmat alte năvăliri care n-au făcut decât să doboare sau să ardă clădirile cele mai frumoase, să ucidă pe cei mai curajoşi bărbaţi, să ia femeile la care aceia ar fi lăcomit şi să închidă şcolile pentru totdeauna.

Iar atunci, când oraşul era să se împrăştie cu totul, câţiva şi-au amintit de profet şi au început a vorbi despre el şi despre învăţăturile sale. Cei mai mulţi nici nu-l văzuseră vreodată: auziseră din povestirile bunicilor. Mai întrebară vreo doi bătrâni care ziceau că-şi amintesc şi începură o nouă religie, una care nu le mai admitea în oraş pe celelalte, astfel că templele şi bisericile dărâmate deja de barbari, au fost împrăştiate piatră cu piatră, iar preoţii goniţi, cei mai încăpăţânaţi ucişi.

Urmele din nisip, pe care acum nu le mai spăla marea rămaseră la fel de vizibile în deşert. Nu a fost nimeni care să se-ntoarcă şi să ne spună unde se duc. Iar, după ce atâta amar de timp se făcuseră că nu există, locuitorii acum se apucară să le venereze. Suntem o oază care crede în urme, după cum ştii.

În ridurile care delicat i se urcă pe tâmple se zbate cruzimea şi râsul. N-au ştiut să-mi spună de unde ar veni şi dacă s-a născut sau nu în oraş. Nu-mi dă mâna s-o întreb. Dealtfel preoteasa cu ochii tulburi îmi face semn că întâlnirea noastră a luat sfârşit. Mâine voi părăsi oaza care crede în urme aşa că merg încă o dată să văd ceasul cel mare de bronz pe care aici nimeni nu mai ştie să-l repare. Piaţa e loc de pelerinaj acum şi nu mai sunt trăsuri, nici vânzători de peşte care să-i stârnească liniştea. Abia de mai ridică vântul câteodată nisipul dintre pietre. Cele două siluete, a unui bărbat şi a unei femei, strâmbe de când cineva a încercat să le disloce, sunt astăzi albite de praf. De o latură a altarului cioplit brutal se sprijină uşa cu blazon a unei trăsuri. Trecătorii sunt rari şi privesc în pământ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s