Împărăţia porcului

Îi spuneau „femeia cu doaga”. Era mai uşor decât să folosească pluralul, dar, în realitate, era o nevastă borţoasă, zdravăn încinsă cu trei doage peste pântecul ţuguiat. Venea din Împărăţia Porcului, zicea ea când o-ntrebau şi, cum mergea singură, până să străbată o comună, îi lua o zi sau chiar două, dacă vreun căruţaş omenos nu avea tocmai atunci drum la târg. Aşa că locuitorii aveau vreme s-o vadă şi să-şi povestească despre ea, despre drumul ei şi să se-ntrebe ce păcate o loviseră aşa pe femeie de dormea pe apucate, în grajdurile oamenilor, mâncând ce-i dădeau femeile miloase şi plecând repede, fărăr să dea amănunte oricât de mult ar fi descusut-o miloasele.

Într-unele părţi şefi de post grăbiţi să-şi arate zelul, o mai luaseră la întrebări, dar femeia părea aşa de pierdută pentru lumea aceasta că repede se dumireau că n-au nimic de scos de la nebună. Căci nebună trebuie să fi fost în starea ei, cu cele trei doage ruginite care-i străngeau carnea să tot meargă înainte, spre Soare Răsare, din zori şi până noaptea târziu.

Nici tânără şi nici frumoasă nu mai părea să fie pe sub stratul gros de jeg şi praf pe care umbletul neîntrerupt, ca şi dormitul pe te miri unde i le aşezaseră peste trup, cu toate că legenda care de multe ori îi preceda sosirea spunea cu totul altceva. Ba, unii – şi părerea începea să se lăţească – unii ziceau că nici borţoasă nu-i. Că, pe sub doagele acelea roşietice nu prunct, ci maldăr de ţoale murdare s-ar fi găsit. Orice-ar fi zis, înbsă şi orice-ar fi crezut, femeia cu doaga venea, stârnea vorbele, părerile, praful şi se ducea repede după câte-o noapte în care cei mai curioşi sau gazda făr somn, o puteau auzi cum oftează prelung din colţul unde se ciucea străină.

Copiii ar fi fost bucuroşi să îşi râdă de ea. Nebunii satelor n-au duşmani mai mari decât copiii. Însă, dacă puteau s-o urmeze strigând porecle şi ocări, cei care se apropiau mai mult, dacă izbuteau să-i agaţe privirea, le trecea repede orice poftă de-a o mai urma. Nu-i înspăimânta privirea ei neagră, cum au crezut părinţii şi nici vrăji n-au putut s-o dovedească a le fi făcut. Dealtfel n-ar fi fost când fiindcâ muierea mergea fără popasuri, afară de cele de noapte şi nu ducea nimic cu ea afară de mâncarea pe care i-o mai dădeau unii sau alţii. Era adevărat însă că, o dată cu ea, cu privirea aceea neagră, o boare rece, ca o tristeţe leneşă şi-necăcioasă, se răspândea peste grădini şi se risipea odată cu plecarea ei. Ceva de felul ăsta îi făcea şi pe copii serioşi cât o priveau şi doritori să plece.

Şi, cu toate că mergea pe jos, poate fiindcă se oprea atât de rar şi puţin, trecea graniţe şi limbi, învăţând repede cum se cere mâncare şi-adăpost, ocolea de parc-ar fi ştiut unde se află, autorităţi şi piedici, trecea poduri şi vaduri pe drumuri şi poteci, depăţind câteodată până şi crâncene câmpuri de luptă pe care ba, se înfruntau arme ucigaşe, ba, se înfruptau corbii.

Mulţi dintre cei care o găzduiseră se plângeau că, în şură sau în grajd unora, în curte sau chiar în casă altora, le rămăsese miros de şorici ars. Şi, cum vorba se întinde repede, iar muierea cu doaga nu era dintre acele lucruri pe care le găseşti de dimineaţa până seara în ograda ta, de unde unii au crezut ncă poartă o desagă cu porcării pe burtă, iar alţii că le lipseşte o bună bucată din şoriciul agăţat la afumat, până la urmă, ca şi tristeţea cea leneşă, mirosul pieii de porc arse ajunse pur şi simplu să facă parte din povestea pe care şi-o spuneau una alteia femeile adunate pe băncuţe după ce vacile fuseseră închise în staule şi de care bărbaţii făceau haz prin cărciumi deşi unii îşi mai desenau totuşi câte-o cruce grăbită-n cerul gurii când venea vorba despre ea.

Târziu, peste un an sau doi de când trecuse boarea, zvonuri dinspre Soare Apune le-au venit cum că muierea aceea îşi arsese bărbatul de viu, că îl părpălise la foc mic, dar şi că bărbatul ei nu fusese chiar om precum toţi oamenii, ci mai degrabă un vârcolac dintr-un neam aparte, sălăşluit într-o piele de porc. În vremea asta însă femeia înainta, borţoasă şi oftându-şi nopţile, iar vorbele continuau s-ajungă la un an, doi după trecerea ei şi după ce zvonul opincilor ei grele, cu sunet metalic pe-acolo pe unde era drumul pietruit, să se fi stins de tot.

Când borţoasa îşi isprăvi însă drumul şi-şi găsi bărbatul adormit, poveştile deja o ajunseseră din urmă şi oamenii, când îl văzură strălucitor, cu soaţa cea frumoasă de mână şi copilul orăcăind alături, au vrut să creadă că îndelung călătoarea, cu tot mirosul de şorici, cu toată putoarea pieii de porc pe care-o prăjise într-o noapte în nesăbuinţa ei, se va fi aşezat lângă somnul lui greu şi va fi aşteptat ca mâna lui caldă să-i fi atins cercurile de rugină. Cât va fi aşteptat în întuneric, cât se va fi rugat ca acel bărbat scufundat în întuneric să se fi trezit, ori câtă lumină vor fi adus acele degete somnoros întinse înspre mijlocul ei acestea oamenii nu le ştiau lămurit. Lucru sigur era că ea îşi va fi luat locul lângă acesta, iar copilul atâta amar de vreme întârziat s-ar fi arătat soarelui fericit, cum fuseseră şi Porcul cu domniţa lui când l-au făcut.

Asta numai fiindcă poveştile vor ca vinile să fie ispăşite, iar eroii musai însuraţi şi făcând copii rupţi din colţ de cer. Numai că poveştile nu ştiu că, dacă borţoasa s-a atins într-adevăr de mâna lui cea adormită, iar dacă cercurile cu adevărat au sărit în fărâme ruginite împrejurul ei, copilul dinăuntru a venit luminii la fel ca şi tatăl său odinioară, adică un purcel roz şi tandru cu mama sa, în vreme ce adormitul prinţ, dac-a iertat, aceasta nu a însemnat câtuşi de puţin că s-a şi-ntors la cea ce l-a iubit pe sub şoriciul gras, ci a rămas alături de frumoasa vrăjitoare căreia-i ceruse mai demult băutura care adoarme.