La poartă

Îi cunosc pe toţi. Sunt patru. Unul are cap rotund, păr blonziu rar, întins peste creştet să acopere pata de chelie. Imbrăcat în marouri roase, sare de pe scaun de fiecare dată când aude uşa liftului să deschidă poarta pe care oricine ar putea-o împinge cu un deget. Îi întâmpină pe toţi cu un zâmbet timid şi se aşează imediat la locul său, în dosul mesei, împins cumva în fundul scaunului de parcă s-ar apăra. Deobicei salut prima. La urma urmelor eu sunt cea care intra în casa lor şi cine e mai proprietar decât portarul? Zice puţin şi greu cerându-şi scuze parcă pentru prezenta sau pentru puţinul spus, nu ştiu. Mult mai mult vorbeşte privirea lui albastră, de o seninătate copilarească.

Altul e înalt, cu dinţi proeminenţi şi ochi căprii, veseli. Aşezat n-are răbdare multa vreme. Vorbeşte cu fetele din redacţie, le conduce, le opreşte liftul până ajung să-şi strângă lucrurile de prin birouri ca să nu trebuiască pe urmă să aştepte. Urează ziua bună cu gura până la urechi de n-ai cum să nu devii sigur pentru un minut că o zi urâtă, în felul ăsta va fi sigur bună. Te cunoaşte după mers dacă ai ceva vreme şi te încolţeşte.

Specialitatea casei: ghicitorile. E mândru şi râde fericit când nu stii răspunsul şi nu ai cum să-l ştii, căci eşti străin de contextul lui cultural.

Al treilea e slab, puţin scofalcit, veşnic într-un jerseu tricotat de mână. Nici el nu are răbdarea să stea cât e ziua de lungă pe scaunul rezervat, cel mult dacă dezleagă cuvinte încrucişate. E un credincios. De câte ori plec, după ce s-a interesat amabil dacă a mai rămas cineva „pe sus” (îndeobste sunt ultimul care pleacă) îmi doreşte profetic: „Domnul să vă aibă-n pază.” Îi răspund la fel şi se vede ca îl face fericit să i se dorească asta. Într-o seara m-a sărutat cu emfază pe frunte şi mi-a însirat câteva dintre darurile Domnului pe care mi le recomandă. Mi-am ascuns râsul. Omul era binedispus şi binevoitor.

Cand a aparut al patrulea eram deja prietenă cu toţi ceilalţi. Ne zâmbim, ne urăm, mă opresc cinci-zece minute să-mi spună ultimul banc, pe cel timid îl întreb mereu ce mai face, pare să-i facă plăcere. Rămân aşadar cu gura uşor căscată când „Buna ziua, buna ziua”-al meu rămâne agăţat parcă de tavan. Omul e micuţ, slab, iar ochelarii îi dau un aer sever, de pastor de provincie. Se uită direct la mine şi nu spune nimic. Toţi sunt în jur de cincizeci-şaizeci de ani, acesta pare mai bătrân. Mă întreb pentru scurtă vreme ce o fi în capul lui şi-mi văd de treabă. Cum însă omul rămâne în tura de dimineaţă toată săptămâna şi cum toată săptămâna continuă să nu răspundă salutului, decid să-l ignor. Evident ca eu sunt cea care se simte rau în toata afacerea. Ati bagat vreodată de seamă ce frustrare poate fi să nu-ţi satisfaci un reflex? Dacă vii acasă şi te speli pe mâini zilnic, încearca să n-o mai faci o dată, de două ori. dacă te speli pe dinţi seara încearcă să nu te speli, nu senzaţia de încleiere de a doua zi e cea mai neplacută, ci frustrarea de seara când nu te speli nu fiindca ai uitat, ci fiindcă experimentezi…

Peste câteva luni însa mi se întampla inevitabilul. Dacă plec târziu chem un taxi. Cum intrarea noastra e oarecum necunoscută într-o cladire cu multe porţi, frecvent trebuie un al doilea telefon care să lămurească şoferul unde să ajungă. Indeobşte am cartela şi chem de la parterul clădirii. Acum desigur n-o am, desigur am încuiat birourile noastre cu lacate, cu yale şi desigur ca aş prefera să dau telefonul trebuincios de la un etaj inferior, etajul unde e de garda portarul, desigur ultimul portar, pastorul cu ochelari.

Nu-mi pun problema saluturilor lipsă şi merg direct la ţintă.

– Dar dvs. n-aveţi telefon sus? întreabă cu o silă nedisimulată. Las mirarea pe altă dată şi explic lacate, yale, plus etaj de urcat pe jos.

– N-am nici o indicaţie în acest sens, ma expediază el de undeva dintr-o pagodă a superiorităţii atotputernice.

Fac un semn de lehamite şi plec sa îmi descui lacatele însa de fapt îmi rumeg spaima. Răul pur, dezinteresat, necontaminat de inteligenţă, fără o cultura care să-l pervertească, într-o tranzitivitate perfectă, unidirectională, nestarnit de nimic, nejustificat prin nimic. Mă gândesc la argumentele pentru existenţa diavolului.

„Cris Taxi, spuneti, va rog…”