Povestirile lizierei

 

A fost odată un tăietor de lemne. Când îi ştiai vârsta, dacă-l priveai atent, puteai rămâne surprins de câtă tinereţe ii aburea încî faţa. Fiindcă nu era atât de tanar. Nu era, în primul rand, atât de tânăr încât să nu ducă, în fiecare zi, în spinare, o legătură cu semnele pe care toate femeile i le facuseră. Sunt semne care ni se fac şi sunt din cele care ni se dau. Lui doar i se făcuseră. Nu le risipise ca alţii care, îndreptăţit sau nu, le aruncă pe poteci şi în luminişuri ca păsările nopţii să le culeagă şi să le ducă în marea cea mare. Tăietorul nostru de lemne le strânsese conştiincios şi, cu toate că-i era ştia el singur cât de greu să le ridice în fiecare dimineata şi sa le poarte cu sine, le ducea adunate în basmaua orientala a ultimei sale frumoase până la pădure şi de aici inapoi. În pădure însă, toate aceste semne pe care el se ţncapaţâna să nu le arunce se citeau, întocmai fiecare, cu data, clipa şi locul în care întâiaşi dată fuseseră făcute, în fiecare lovitură de secure. Unele făceau ca din fruntea lui să sară mici stropi de sudoare, ca aceia risipiţi cândva pe pielea frumoaselor lui, altele făceau sa ţâşnească aşchii tăioase de care el învăţase să se ferească până la urmă, iar altele încălzeau fierul securii până acesta ardea coada de lemn pe care el, o dată la o săptămână, două o înlocuia folosind de fiecare dată o esenţă mai tare, o creangă mai lustruită sau o furie mai mare.

Pe urmă, nu era atât de tânăr fiindcă era dintr-aceia care ştiau despre copaci. Ştia despre timpul lor, ştia cum se gândesc câte-un an până să facă vreun semn şi ştia că dau semne încă mai rar decât femeile. Cum însă nevoia lui de semne era mare, tăietorul nostru venea în fiecare zi şi, în fiecare zi reteza cel puţin un copac sperând ca acesta, în ultima sa clipă măcar, să-i dea ceva. În satul lui alte femei cu semne nu mai erau, astfel că tăietorul se adâncea din ce în ce mai mult în pădure, iar calul sau aducea seara măcar un buştean la casa aceea pe care acum n-o mai vroia nimeni, unde opreau numai căruţe care cumpărau lemn şi care nu zăboveau o clipa în plus după ce ultimul buştean fusese încărcat. Pădurea se întindea până departe, poate chiar dincolo de munţii cei mari pe care sătenii se obişnuisera să-i vada albaştri în zare, iar cuvintele ei se pierdeau până ce vântul să ajungă printre case. Unele cuvinte tăietorul le ştia, pe altele le bănuia numai, însă anii treceau, legătura din spate lăsa urme din ce în ce mai vinete şi moi în carne, iar copacii clătinau din crengile ţepoase unul către celalalt fără să vădească vreo dorinţă de a da un semn tăietorului cu faţa cenuşie, asudata şi care, mohorât, înlocuia coada securii.

Terminase de legat buşteanul, în vremea aceea, când a văzut o ramură pe care, cine ştie cum, uitase s-o reteze. Numai că, în nodul ramurii aceleia securea nici nu i s-a infierbântat, nici nu i-a aruncat cu aşchii înspre ochi şi nici sudoare nu i-a smuls, ci pur şi simplu s-a înţepenit de parcă nici o putere omenească n-ar mai fi putut-o scoate de acolo, nici o rugăminte sau ameninţare n-ar mai fi putut-o urni. Când tăietorul a înţeles că securea va rămâne acolo, că nimeni, niciodată nu se va încumeta să cumpere un butuc din al carui corp o secure nu mai iese, s-a uitat în sus. A văzut că s-a înnoptat, că brazii se uneau peste el şi a mai văzut, oarecum cu coada ochiului, tăietorul nostru, că brazii păreau să zâmbească încet. O vreme a fost atât de bucuros încât fruntea i s-a lăsat pe spate mai să-i rupă gâtlejul, iar dinţii i-au strălucit în lumina pădurii într-un surâs cum nici el nu-şi mai amintea să fi avut cândva.

Când însă zâmbetul copacilor se stinse, îl luă frica şi o rupse la fugă înspre luminişul acela unde-şi lăsase – ştia el – bocceaua cu semne. Erau încă acolo. Dar alături, ciucit, o femeie îşi trase în grabă mâinile de pe legătură întorcând spre el ochii mari, plini de frică. Omul s-a oprit. Vroia bocceaua lui, dar nici să o gonească pe străină n-ar fi vrut. Îi vorbi atunci limpede şi cald, despre aşchii, despre cozi de secure şi despre pădure. Îi vorbi despre semne şi despre butucii pe care calul său îi ducea în sat. Şi, cum străina rămase privindu-l, continuă să-i spună despre cărute şi despre câinii de sub ele, despre sculatul de dimineaţa şi despre cuvintele pădurii. În urmă se aşeză lângă ea şi îi vorbi şi despre sudoare, despre frumoasele din sat şi chiar despre păsările care duc semnele spre marea cea mare. Însă femeia, care-l privise neclintit până atunci, îşi muta ochii pe boccleuţă şi înapoi la el fără sa zică şi fără să se mişte.

Tăietorul se pomeni înghiţind în gol şi îi spuse atunci despre securea sa pierdută şi, mai ales, despre zâmbetul brazilor, iar acesta din urmă nu putea nicidecum fi spus fără să-şi arate dinţii, fără ca ochii să-i mijească şi fără să-şi apropie obrazul de al ei. Când zorile roşiră la rădăcinile pădurii, ud de rouă şi de umezeala din frunzele moarte, omul se sculă în luminiş singur. Bocceaua cu semne şi-a găsit-o mai încolo. Arsese până ce ţesătura basmalei orientale se risipise ca puful de păpădie, iar deasupra scrumului, brazii se înclinau unul spre altul acoperind cerul şi surazând tăcut. Tăietorul a pus palma grea peste tăciunii calzi, a ştiut că semnul acum i se dăduse şi a plecat în adânc, spre inima pădurii, poate până la munţii cei albaştri, poate dincolo
de ei.

Anunțuri