Sindicat

Se lăsa îndesată vara peste Bucureşti, câinii puteau fi văzuţi mai rar, mai singuratici, alergând cu scopuri precise şi limba scoasă, haitele de iarnă însă rămânând adăpostite pe sub maşini sau prin tufişurile parcurilor. Atunci au început să moară bătrânii. Spre deosebire de aurolacii viguroşi, fericiţi de căldura care-i lăsa să doarmă fără griji pe asfalt, spre deosebire de cerşetorii de vârstă medie care de-acum nu-şi mai târau pledurile colorate ca să-i apere de răceala trotuarelor, spre deosebire de copiii ţigăncilor care zâmbeau căldurii din spatele mâinii întinse a mamelor; bătrânii mureau fără semne premergătoare şi fără chiar să-ti poţi da seama că asta o să li se întâmple în următoarele cinci minute.

Erau cei care se aşezau de dimineaţă în locurile stabilite, pe borduri sau pe marginile de ciment ale vitrinelor, în intrânduri de case sau în colţuri uitate de constructori goale, printre două blocuri, pe suporturile de flori de la marginile trotuarelor, peste tot pe unde fiecare, în căptuşelile sale de ziare şi de haine vechi, îi rezistase iernii. Se aşezau acum, pe la nouă dimineaţa, urmându-şi strategia zilnică de tăcere şi privire tristă, ca, pe la unu, două dupăamiaza, să-i vezi cu capul pe spate, arătându-şi indecentele gingii goale, ori cu obrazul zbârcit rezemat de umăr, trăsăturile înţepenindu-le treptat sub soarele putregăios al amiezei. Alţii nici nu mai apucau să ajungă, cădeau în stradă, se scurgeau, parcă, printre zdrenţele care-i acopereau. Iar cei mai rezistenţi cădeau pe când se îndreptau spre casă, ori adăpostul în care-şi petreceau noaptea, cu recolta de mărunt şi de bancnote stânsă cu grijă în sân sau în câte o traistă de plastic.

Primii care au prins mişcarea au fost aurolacii care, în curând nu i-au mai lăsat pe cei de la morgă să se bucure de aceste mici bacşişuri cotidiene. Îi urmăreau îndeaproape pe bătrâni în speranţa să le fie aproape la cădere şi că vor dubla câştigul zilei cotrobăindu-i înainte să observe cineva. Iar bătrânii pricepeau şi încercau să-i gonească cu ţipete şi gesturi furioase, ba, uneori şi cu bâta; când se putea, cu pietre. Numai că tot ce izbuteau să obţină era îndepărtarea urmăritorului care se situa la o distanţă considerată sigură, boşorogul pierzându-şi în încercarea asta atât ultimele urme de energie, cât şi credibilitatea trecătorilor care-l compătimeau pe copilul gonit – credeau ei – ca să nu strice vadul de cerşit.

La început veneau salvări chemate de trecători. Cu toată întârzierea pe care vârsta pacientului o induce fără greş pe meleagurile acestea, ele soseau după ce lumea plictisită se risipise demult, constatau decesul, puneau invariabilul diagnostic de congestie cerebrală şi anunţau morga. Spre sfârşitul lui iunie însă înţeleseseră deja că e o alergătură fără rost şi, de îndată ce telefonistele auzeau că e vorba de pacienţi găsiţi pe stradă a căror vârstă ar fi depăşit cincizeci, transmiteau automat apelul la morgă. Tot spre sfârşitul lui iunie însă autorităţile înţeleseseră cât de inexacte erau statisticile de care dispuneau şi că majoritatea pensionarilor onorabil înregistraţi, nu erau altceva decât cerşetori care de ani de zile beneficiau de mila vecinilor de cartier pentru a nu fi nevoiţi să-şi vândă garsonierele comfort III în care, prin mutări succesive după pensionare, nimeriseră. Se găsea câte un administrator de bloc mai vânos care să urle prin casa scărilor după plata întreţinerii rămasă restantă încă de dinainte de ultimul val de inflaţie, după plata fondului de rulment sau după banii de reparaţie a liftului pe care batrânul nu doar pretindea că nu-l foloseşte, dar chiar, încăpăţânat în restul ăla de mândrie care-l făcea să nu caute prin gunoaie decât după lăsarea nopţii, şi devenind din ce în ce mai palid cu fiecare etaj urcat, le parcurgea pe picioare nesigure.

Dar pe aceştia, pe administratori adică, chiar dacă majoritatea îi înţelegeau şi chiar îi aprobau, nu îi susţinea nimeni, şi nimeni nu venea să-l arunce pe boşorog în stradă. Aşa se face că doar o mică parte a cerşetorilor era înregistrată în acte ca atare. Acestora li se adăuga un număr imprecis de spălători de parbrize, vânzători de obiecte uzate, de flori furate din parcuri şi cimitire, de mâncători de pomeni.

Iar când asfaltul a început să se moaie şi praful să năclăiască frunzele cenuşii ale copacilor, primăria înregistra tocmai un număr de morţi cu mult mai mare decât ar fi fost vreodată cu putinţă, dacă cifrele catastifelor ar fi fost măcar ca ordin de mărime apropiate de realitate. În consecinţă, maşinile morgii nu se mai grăbeau cu aceeaşi osârdie să culeagă cadavrele albăstrite de prin colţuri, uitând apelurile cetăţenilor sau amânându-le chiar şi câte o noapte, de se umplea locul de miros, şi gura mortului de muscoi şi furnici.

Plictiseala autorităţilor, nu tocmai inexplicabilă, deveni îngrijorare pe la jumătatea lui iulie şi, cam tot atunci, unii ziarişti au fost sesizaţi de amploarea fenomenului, deşi, date fiind căldurile, lucrul tot n-a fost luat în serios. Problema care se punea era că, oricâtă lehamite ar fi arătat salvările, oricâtă lene poliţia şi oricât de sastisiţi ar fi fost cetăţenii, numărul cadavrelor depăşea deja binişor capacitatea oraşului, ca să nu mai vorbim despre posibilităţile de identificare şi înhumare.

Autorităţile superioare nu erau atât nedumerite asupra logisticii situaţiei, cât de aberaţiile datelor. Fiindcă, după orice numărătoare logică, bătrânii oraşului ar fi trebuit să se fi terminat cam cu vreo lună în urmă. Or, ei continuau să se prăbuşească zilnic pe străzi într-un număr cvasi-egal. Aşa se face că, într-a doua jumătatea lui august, toate încercările de muşamalizare se dovediră ineficace şi chestiunea ajunse în fine la minsterul de Interne. De aci lucrurile se lămuriră oarecum fiindcă ministerul avea oamenii necesari ca să urmărească la început unul-doi bătrâni, iar, pe urmă, din ce în ce mai mulţi date fiind rapoartele de necrezut.

Într-adevăr, cutare femeie care spăla parbrizele mai mult sau mai puţin cu voia posesorilor autovehiculelor, se prăbuşise în stradă pe la prânzul zilei de 18 august, dar, pe 19 august, ea se afla din nou la post repezindu-şi cârpa udă asupra geamurilor maşinilor. Întâi se crezu că e vorba de două femei diferite, dar cadavrul primeia, înregistrat în regulă, se odihnea la morga spitalului Municipal. După aceea, ce te faci cu bătrânul curat, cu ochi apoşi şi nasul roşu care cerşeşte la intersecţia din Piaţa Muncii? Pe 21 august se prăbuşise şi el cu picioarele tăiate de arşiţă, fusese cules câteva ore mai târziu de maşina morgii, dar pe 22, la ora 10, se înregistra că acelaşi om cerşea în aceeaşi piaţă. Pe 19 decedase în cimitirul Bellu, lângă cavoul dr. Gerota un bătrân slab numai piele şi oase, purtând o insignă de veteran de război. Omul fusese găsit abia câteva zile mai târziu. Dar lumânăresele puteau să jure că-l văzuseră cerşind încă de-a doua zi la locul său ştiut, în rondul scriitorilor.

Judecând după rapoarte nu mureau zi de zi ca apoi să-şi reia activitatea normală în dimineaţa următoare, ci, cu oarecare aproximaţie, o dată pe săptămână. Nici nu mureau dintre cei care aveau ceva familie acasă, aşa încât rareori că sesizase cineva. Anchetaţi, nu ştiau ce să spună. Dădeau din umeri şi recunoşteau, eventual, că în ziua cu pricina li se făcuse rău şi habar n-aveau cum ajunseseră acasă sau, mă rog, în culcuşurile improvizate unde se retrăgeau.

Mai neplăcut a fost cu agenţii asupra cărora fenomenul părea să apese din ce în ce mai greu. Întâi a fost echipa lui Moraru, care o luase razna cu vampirii dând iama prin morgi şi ţintuind cu ţepuşe inimile morţilor. După arestare o parte dintre ei îşi reveniră încet după luni de terapie şi, mai cu seamă, după ce rapoartele colegilor lor le dovediră că morţii astfel agresaţi nu schimbau cu nimic decesele cu repetiţie care împânzeau oraşul. Altă parte a lor a trebuit închisă la balamuc: nimic nu se mai putea face pentru aceştia. Au mai fost şi cazuri izolate, ca acela al unui plutonier atât de înnebunit de suprarealismul situaţiei că se apucase să o vâneze pe bătrâna pe care ar fi trebuit s-o supravegheze. O târâse în cele din urmă în scara unui bloc şi o bătuse cu o asemenea disperare că aceasta, neavând ce să-i mărturisească, dăduse ortul popii. Plutonierul a fost fără ezitare închis, dar urmarea crimei dădu tuturor de gândit fiindcă bătrâna ucisă continua să iasă din garsoniera ei de la subsol şi putea fi văzută cerşind prin Gara de Nord, câteva vânătăi în plus, de parcă nimic nu s-ar fi petrecut.

Presei nu i se putea, nici ei, ascunde totul la nesfârşit. Câteva zvonuri scăpară şi se puteau întâlni pe ici, pe colo până ce un ziarist şi apoi alţii după el, începură să dubleze agenţii în urmăririle acestora. Aşa apărură articolele. La început cu aspect de bombă, pe urmă la fel de incredibile precum cele cu violarea bătrânelor. Oamenii cu scaun la cap nu credeau asemenea prostii, aşa că, în curând, nu şi-a mai pus nimeni problema tăinuirii faţă de jurnalişti. Piesele care compuneau dosarul se îmbucau pe rând frângând împotrivirea ofiţerilor materialişti şi a birocraţilor sceptici. Şi, când tot materialul fu prezentat ministrului, acesta dădu din umeri amuzat.

Abia când dosarul celălalt, al ministerului Sănătăţii, veni să zgâlţâie porţile guvernului, lucrurile descoperite de poliţai se întinseră pe masă spre luare în consideraţie. La vremea aceea oamenii începuseră a reveni de prin vacanţe. Familiile strângeau deja rechizite pentru cei mici, iar soarele părea să ardă mai blând, dacă nu cumva era vorba numai de pielea tăbăcită la munte şi la mare care nu mai simţea dogoarea. Noua groapă comună de dincolo de Baloteşti îşi arăta incapacitatea, iar femeile mai slabe de înger evitau să mai meargă seara prin cartierele de blocuri ştiut fiind că, după orice colţ de scară, umbra blândă a vreunui nou cadavru le putea atinge.

Când primul ministru a început să viziteze case de bâtrâni şi, mai cu seamă, când fu recunoscut în fiecare duminică în umbra strănilor unei biserici de cartier, ziarele îşi râseră îndelung pomenind nu fără sarcasme despre campania electorală care începea cu doi ani mai devreme. Criticile deveniră însă corozive când pensiile începură să se înalţe şi, mai ales, când, prin tot oraşul, se deschiseră centre cu mâncare pe gratis, contra talon de pensie, hrănind la grămadă bătrâni şi tot restul vagabonzilor care nu aveau cum să mai fie triaţi. În curţile cu mâncare, discret, la umbră, parcau de obicei şi câteva salvări ştiut fiind că, unul sau doi boşorogi tot se vor prăbuşi morţi de orele nesfârşite ale cozii.

Alergătura din cutiile de cartoane, sau, pentru norocoşi, din garsonierele de la subsol, la adăposturile care dădeau de mâncare, de aici, la postul de cerşit, ori de spălat parbrizuri nu făcu o vreme decât să crească numărul de morţi. Cu toate acestea, rapoartele poliţiei, treptat, înregistrară câţiva multipli decedaţi care, în fine, odată duşi la Baloteşti, nu mai ieşeau de-a doua zi din nou pe străzi. Încet, încet, prin statistici numerele începură să se reapropie de valorile normale.

Abia după Crăciun observară ziariştii că premierul mai sărea duminicile câte-o liturghie. Prin primăvară redevenise bunul ateu pe care-l ştia toată presa. Când, pe la câte-o conferinţă de presă, mai întreba vre-un tinerel despre decese, se făcea haz şi era sigur luat peste picior. Doar în aprilie, când inflaţia îşi prinse brusc un nou avânt, s-a remarcat că pensiile au fost abrupt aduse la zi, cu oarecare grijă.

Anunțuri