Turnul de Miazăzi

 

Târziu au mers la el să-i dea coroana. Foarte târziu: după ce au văzut că el fusesea acela care ucisese balaurul, după ce au descoperit impostura, după ani de proces contra falsului erou, mii de formalităţi de îndeplinit, premisa de nevinovăţie, prinţesa ce rămăsese gravidă cu acest fals erou şi, nu în ultimul rând, nebunia acesteia

Când primele semne ale minciunii se vădiră a nu mai putea fi ascunse încercară să izoleze cuplul imperial in palat; încercară ca, măcar ea să nu afle de la nimeni după cine o măritaseră şi cine era acest pretins erou care se întorcea din ce în ce mai îngrijorat după fiecare confruntare cu dregătorii împărăţiei. Cum însă prinţesa era prinţesă, ba, încă şi stăpânitoarea legitimă a jumătăţii de împărăţie cea luminată a tatălui său, cea promisă cândva aceluia ce îi va scăpa viaţa, n-a fost chip să i se ascundă multă vreme ceva, iar reacţia ei depăşi orice aşteptare. Că-şi alungă falsul soţ încă era în firea lucrurilor, însă ea părăsi minunata aripă a palatului unde tatăl ei o crescuse şi se închise cu străşnicie în turnul dinspre Miazăzi.

De acolo întâmpina cu asemenea urlete pe orice curtean îndrăznea să-i tulbure liniştea, fie el şi pe propriul său tată, că, în puţină vreme, nu mai era om în tot palatul care să mai îndrăznească a se apropia, dacă lăsăm la o parte puţinele slugi care, şi ele tremurând, încă îi mai aduceau din când în când, sub ameninţările fioroase ale împăratului, cele necesare traiului. Ba, se mai spune că însuşi eroul, îmbrăcat ca un mag dintr-o împărăţie îndepărtată, ar fi încercat să ajungă la ea. Nu se ştie dacă pentru a-i arăta limbile de balaur care se uscau în batista sa de culoarea pământului sau numai pentru a o cunoaşte pe aceea care ar fi urmat să-i fie dată de soţie, laolaltă cu luminata jumătate de împărăţie pe care o trâmbiţaseră solii împăratului pe la începutul poveştii. Că o fi fost sau nu aşa nu putem şti, dar lucru sigur rămâne că fata împăratului rămase în turnul din care, câteodată ca să îndepărteze nedoriţi, câteodată fără nici un motiv pe care să-l fi putut spune cineva, răzbăteau urletele de pe altă lume ale celei ce ar fi fost să fie împărăteasă într-o bună zi.

În felul acesta nici nu e de mirare că nimeni nu şi-a dat seama când i-a venit femeii sorocul, afară de bătrâna ei doică, poate aceeaşi care cândva, pe când balaurul cerea câte o fată la o săptămână, l-a învăţat pe împărat ce şi cui să promită pentru a scăpa de necaz. Bătrâna a ştiut cumva să distingă între urletul nebunei şi ţipetele celei care acum, pe cât se arăta, dădea lumii prunc şi a purces, în ciuda durerilor ei de genunchi, să urce încet toată scara cu trepte înalte în piatră, făcută în vremurile cele vechi nu pentru prinţese, nici pentru femei bătrâne, ci numai pentru ostaşi care, cu pasul lor adânc, să apere cetatea. Şi când primele zburătoare grase şi cu praf pe aripile tremurătoare au început să se arate de-a lungul pereţilor întunecaţi de vechi incendii şi de fumul făcliilor care odată îi luminaseră, bătrâna s-a mirat sau poate doar a dat din cap atotştiutoare, cum atotştiutoare sau poate doar mirată a dat din cap şi când, urcând înspre înalt, pe ultimele trepte, ar fi văzut întregul nor cenuşiu cum acoperea tavanul, pereţii şi piatra treptelor, roindu-se în jurul făcliei pe care o ducea cu sine, arzându-şi aripile şi pântecele pufoase fără ca prin aceasta să le scadă numărul. Căci molii erau, mai mari sau mai mici, cu elitrele acoperite de praf mărunt şi pământiu, cele care coborau în valuri înaintea luminii pe care doica şi-o ţinea neclintit în faţă orbindu-se în vreme ce bătrâneţele ei luptau neostoit cu ultimele trepte. Iar, când să intre, femeia ajunse să-şi învârtă flacăra amarnic ca norul fâlfâitor să nu o acopere şi pe ea, ori măcar să nu i se mai aşeze pe pleoape. Aşa a ajuns sus ca să-şi vadă stăpâna întinsă pe dalele reci şi cuprinsă de durerile facerii care începuse, bag seama, de ceasuri bune.

Numai că nu ţipăt de prunc ieşea din pântecul acelei prinţese pe care tatăl ei o încredinţase hoţului de capete putrede de balaur şi doica făcu ochii mari sau poate îşi plecă atoateştiutor fruntea în jos când a văzut cum pe născătoarea încă feciorelnică a moştenitoarei nu copil se arăta, ci mari gheme pământii şi umede încă. Gheme de molii lăsase hoţul de capete putrezite în urmă-i, gheme de molii atât de îndesate unele în altele că le puteai lua în mână ca pe reci păsări viermuitoare. Şi, cum li se uscau cât de cât aripile, moliile acestea porneau nesătule pe geamuri afară sau pe scară în jos. Strigăt mare a dat atunci doica. Să vină oamenii împăratului, cei mai credincioşi şi cei mai de taină, să se zidească ferestrele acestui turn. Iar după ce a lăsat-o pe prinţesă să-şi încheie travaliul, să fie scoasă cu grijă şi-n cel mai mare secret , iar uşa turnului să fie zidită şi ea în blocuri mari de granit negru, adus de departe, pe care gurile rele spun, doica le-a legat cu amar blestem să nu se mai dezlipească niciodată din cimentul care le-a legat între dânsele.

La câtăva vreme după aceste întâmplări care tulburaseră liniştea palatului împărătesc, terminară şi dregătorii de judecat pe falsul erou şi, la scurt răstimp de astă dată, vinovatul s-a rupt de către cai care i-au dus rămăşiţele în cele patru vânturi, ca nimeni să nu-şi mai amintească despre el. Abia atunci, cu alai, cu sfetnici şi cu însuşi împăratul merseră la erou să-i spună că jumătatea cea luminată a acelei împărăţii a lui va fi de-acum nainte, ca şi fata de-mpărat, adăugaseră ei în şoaptă, dacă eroul, desigur, ar mai fi voit-o după toate cele întâmplate. Însă omorâtorul de balauri se pare că prea puţin era îi păsa în zilele acelea de jumătatea lor luminată de împărăţie. „Ce mai am eu” le-a răspuns acela privindu-şi cizmele care poate mai păstrau şi astăzi din sângele acelui şarpe „Ce mai am eu acuma să-i dau fetei voastre de-mpărat? Astăzi când muştele cele mari şi verzi, corbii şi toate dobitoacele mâncătoare de cadavre au terminat de mult balaurul căruia sabia mea i-a curmat zilele? Când până şi limbile sale cele de foc se fac pulbere în buzunarul şeii mele. Ce fel de împărat să pot fi eu vouă acum?” Şi oamenii au lăsat capetele în jos. A mai stăruit el ce-a mai stăruit bietul împărat albit acum de tot şi care, pentru întâiaşi dată, nu mai ştia cum să mai facă dreptatea să se îndeplinească. Dar, în faţa acelui erou sur şi obosit, a cărui spadă ruginită se putea vedea aruncată undeva, prin curte, nici el nu a putut spune mai multe şi a plecat împovărat de bătrâneţe.

Doica a rămas atunci singură într-unul dintre cotloanele întunecate ale casei şi l-a privit cu luare-aminte. Din tot alaiul care plecase, el nici n-a băgat-o-n seamă deşi era, poate, chiar acea bătrână care-l învăţase cândva, pe la începuturile basmului, cum să nu reteze capetele câte unul, ci toate dintr-o dată, ba, şi cum sa-şi găsească acel cal minunat de care încă se mai povestea. A văzut astfel femeia cum, în tăcerea ce se lăsa grea şi caldă peste încăpere după plecarea alaiului, câteva molii, poate chiar dintre cele rămase prinse în părul ei alb, se repeziră căpiate în focul pe care acela-l înteţea, unde aripile li se făcură scrum înainte ca eroul să bage măcar de seamă. Bătrâna n-a mai mers atunci la palat, ci s-a furişat în grajdurile eroului, a vorbit calului acestuia şi a aflat de la el toate mişcările stăpânului şi mai ales grinda şi locul sub care acesta, seară de seară, punea batista de culoarea pământului unde încet se făceau pulbere cele şapte limbi de balaur. Aşa se face că, după zile de pândă în grajd şi prin prejurul casei, doica a plecat la palat înapoi, iar pe seară, în locul ei, altă femeie s-a ivit, înfofolită la fel ca şi bătrâna, în mari mantale cenuşii, dar mai înaltă spun bătrânii, care să dea târcoale gospodăriei celui ce nu vrusese jumătatea cea luminată a împărăţiei.

Femeia acesta întunecată s-a strecurat în acelaşi colţ al sălii celei mari unde stătuse şi doica şi a aşteptat până ce eroul nostru a apucat a se dezbrăca să meargă la culcare, fără să sufle, singură şi nemişcată în bezna acelui colţ. Iar când acela a început a respira uşor, ea s-a ridicat pe vârfuri până la grinda ce i se spusese, a luat batista ruginită în care limbile şarpelui încă se mai simţeau cu degetele şi, dintr-o singură mişcare, a azvârlit-o-n foc. A dat apoi să plece, dar fie ea, fie mirosul acelor limbi, pe bărbat îl treziră şi se repezi, smulgând în grabă spada din colţul ei de odihnă, după hoţul ce se depărta în fugă.

Nu mult i-a fost însă a alerga că uşor l-a prins din urmă şi, dându-i la o parte mantalele, a văzut, eroul nostru, că nu e vorba decât despre fata de împărat pe care o văzuse o singură dată şi nici atuncea bine, cu ani în urmă, când tatăl acesteia vroia s-o scape de balaur şi-şi pusese toţi mesagerii pe urmele celui ce l-ar fi putut omorî.

A mai simţit atunci, feciorul de-mpărat, şi spada în mâna dreaptă ca în vremurile cele de demult când, auzindu-i pe-acei soli, lăsase împărăţia tatălui său, pe împărăteasă cu lacrimile-n gât şi, spre bucuria fraţilor săi mai mari, plecase în căutarea şarpelui mâncător de fecioare. A învăţat atunci, feciorul de-mpărat, că nu balaurul şi cele şapte capete ale sale îl puseseră pe el pe drumuri, că nu acea curte în care spada îi ruginise era casa lui, că, în ciuda tuturor moliilor arse şi a pulberii limbilor de şarpe, altceva îl făcea acum pe calul său din grajd să necheze, şi că acea fată de împărat care urlase la el să se depărteze de turnul de Miazăzi încă ştia mulţi şerpi de omorât, ba, poate chiar ştia şi multe despre acea jumătate de împărăţie, cea luminată.

Anunțuri