fragment vol 3

– Totdeauna atu-ul tău principal a fost că nu te aperi.

Alatar, rămas în picioare să vadă mai bine funcționarea vehiculului, își înturnase o față parțial interesată, dar se lăsase pe unul dintre scaune fără să comenteze. Ajunseseră să-l amuze analizele lui Kasimir și cu timpul începuse să devină curios unde voia acela să ajungă cu ele, fiindcă-i era clar că, încă de când aterizase, cardinalul încerca să-și limpezească niște idei și să i le comunice și lui într-o formă în care să se facă acceptate.

– Știu că voi acum studiați minciuna de sine în cursul de morală, bine faceți. Ai să fii de acord cu mine însă că minciuna de sine este doar un reflex de apărare.

Alatar încuviință. Sigur era dar cu ce schimba asta lucrurile?

– Să accepți că altul suferă e să-ți asumi durerea lui, s-o simți și accepți să te doară.

– Compasiunea…

– Da, com-pasiunea. Natural e să o respingem. Are viața destule dureri adresate ființei noastre direct, de ce să le simțim și pe ale altora? Tai o găină, celelalte nu plâng, nu te atacă, cel mult te ocolesc. În afara relațiilor foarte strânse, mama-fiu de pildă, e o apărare elementară. Paradoxal  în toată cultura, așa cum ne-o cunoaștem, sistematic au existat încercări de a reduce apărarea de tipul ăsta. În general îți trebuie curaj să refuzi apărarea, să-ți asumi suferința celuilalt. Și pe măsură ce am evoluat tehnologic, și am devenit mai mulți, s-a dovedit că devenim cu atât mai fericiți ca specie cu cât izbutim să inducem din ce în ce mai mult curaj de felul ăsta. Pe moment, cel mai confortabil rămâne totdeauna să-ți păzești integritatea, să-ngroși din piele ca durerea celuilalt să nu îți clatine echilibrul. În perspectivă lucrurile merg taman pe dos, cred eu, scade stabilitatea comunității și scade chiar în plan individual respectul de sine.

Alatar se-ntorsese spre derularea de nisip în valuri mici care se scurgea pe sub ei.

– Ai putea spune că există momente de maximă, acută ticăloșie în lume, continuase Kasimir. Ca a celor care sunt capabili să râdă de muribunzi de-o pildă. Dar, cel puțin teoretic, am putea să-i reducem și pe ticăloși la apărare. Au toată libertatea să râdă, dacă nu interiorizează suferința celuilalt.

Și strict teoretic am avea dreptate. Adică da, se apără. Dar există o limită a apărării. Nu avem mijloace să stabilim o regulă unde să o fixăm limita asta, dar, ca specie, statistic, toți înțelegem când s-a încălcat. Așa cum de la o limită în sus doar eroii pot să refuze apărarea, de la o alta, în jos numai ticăloșii pot să nu o refuze.

Se răsucise din scaunul pilotului și vorbea privind când derularea ritmică a nisipurilor, când interlocutorul.

– Paradoxul religiei noastre, nu doar a noastră, tot grupul acesta de credințe, e că admite simultan că ar trebui să fim toți eroi refuzând constant apărarea și incapacitatea noastră de a trăi așa. Iar paradoxul se complică și mai mult fiindcă, în urma acestei acceptări a incapacității noastre, de fapt nu ajungem să fim absolviți indiferent de starea noastră de inconștiență. Adică sigur, am pierdut hamurile, n-am mai fost atenți și ne-am apărat, am trăit fericiți și bucuroși în bunăstarea noastră în timp ce alții alături de noi, cum zicea un mistic antic ”erau tăiați cu fierăstrăul”. Lipsa noastră de atenție sau inconștiența nu ne absolvă. Ceea ce câteodată poate să ne absolve este dacă ne uităm în urmă și regretăm, conștientizăm lașitatea de la t1 și ne pare rău, groaznic de rău.

E desigur insuficient, dar e inteligibil. Plătim pentru durere cu durere. Ceea ce rămâne ireparabil e lipsa acțiunii la acel t1 oricât regretăm la t2. Nu reparăm singurătatea la care l-am condamnat pe purtătorul aceleiași matrice egale cu a noastră prin apărarea pe care am ales-o. Rămâne profund diferit să te doară regretul în contemplație, în singurătate și acceptarea durerii atunci, pe loc, la t1, când ai fi fost în stare să-i sari în ajutor, să strigi după ajutor, măcar să-l fi îmbrățișat. Și când, la t2, începi să te scufunzi în regret și vezi cât de adânc devine, cu mult mai lung și mai intens decât ce-ai fi simțit dacă ți-ai fi îngăduit să te doară la t1, vezi că nu există plată egală. E remarcabil și eu unul sunt extrem de recunoscător că există entități mistice care acceptă acest soi de plată.

Dar astea-s generalizări… Vezi că avem niște pachete cu mâncare și ceva vin dacă ai chef, în spate, adăugase aplecându-se să controleze harta bordului.

Alatar se desprinse de imaginile monotone de-afară și cotrobăi după pachete. Nu-i era foame, mai cu seamă după discursul acesta, dar i se uscase gâtul de tăcere și spera să găsească și ceva lichid. Reveni cu brațele pline și începu să înșiruie câte ceva pe măsuțele care despărțeau scaunele din spate. Fără să fi stat nimeni în picioare vehiculul ar fi putut transporta vreo opt oameni.

– Tu te aperi cu mult mai puțin decât media, frate Alatar. Asta te-a adus aici.

Anunțuri