Cap 3 16 decembrie sâmbătă fragment

Tincuța sărise din pat ca la incendiu. Toată săptămâna se trezise zilnic cu sentimentul ăsta de urgență. Lucrase la un proiect destul de greu, probabil integral inutil, dar care-i plăcea la nebunie. Se repezi în baie și ascultă cu supărare veche bolboroseala adâncă a țevilor.

– Când au oprit apa? țipă ea fără rost, știa că nu se aude până în bucătărie.

– Ceee? se auzi înfundat vocea maică-sii.

– Când au oprit apa? răsări ea în ușa bucătăriei înotând prin aburi și condens.

– Să tot fie vreo jumătate de oră, consultase inutil doamna Manole ceasul din perete.

– Mama lor de porci, observă cealaltă fără o reală furie și dădu să plece pretinzând că n-o mai aude cum strigă după ea.

– În casa mea să nu înjuri, Tinca Manole, că n-am intrat încă în pământ, ai auzit?

În baie Tincuța se întinse s-ajungă raftul cel mai de sus al dulăpiorului cu oglindă în ramă parțial ruginită și, în echilibru incert între vârfurile picioarelor și oasele bazinului înfipte-n dunga chiuvetei, scoborî de acolo o sticlă de alcool albastru medicinal și o pungă cu un rest de vată din care întocmi un șomoiog aproximativ rotund pe care-l înmuie generos în alcool. Își azvârli pe jos bluza groasă de trening în care dormise și se tamponă cu un aer profesional la subsuori privind mai întâi generic în oglindă, pe urmă mai atent și cu fața ceva mai relaxată. Continua să prezinte unii dintre cei mai rotunzi, tari și de dimensiune optimă sâni din realitate sau film pe care-i putuse ea vedea. Flectă brațele de câteva ori și continuă spălarea. Degeaba striga maică-sa după ea c-are să rămână fată bătrână. Numa’ să găsească ea ce-i trebuie, că n-are nici o șansă să-i scape. Întinse puțină cremă pe față și pe coate și se așeză concentrată pe tron. După aceea începu să rupă fragmente de exact două bucăți și jumătate din hârtia igienică albastră, reciclată și rigidă în care se puteau distinge urmele unui anume fel de tărâțe cafenii. Se opri după ce numărase șapte dintr-acestea. Îl apucă apoi delicat pe primul între palme și-ncepu să-l frece aplicat. Când socoti că a atins suplețea necesară îl împături în trei părți riguros egale și-l puse la o parte. Continuă operațiunea cu celelalte șase deranjată doar de mirosul care se răspândea în încăpere fără scăpare, urma să deschidă fereastra doar când ar fi venit vremea să plece.

Peste încă jumătate de oră, când în bucătărie isprăvise și bucata de salam de vară pe care i-o pusese mama înainte, o prevenise (a nu știu câta oară săptămâna asta!) că se termină atât vata, cât și hârtia igienică. Mama dădu din mână a pagubă. Tinca o privise fără s-o vadă de-adevărat. Ronțăia găsit pe masă o jumătate de măr cu tăietura puțin oxidată și de aceea mai dulce. Când isprăvi deschise geamul înalt spre curtea interioară a blocurilor, se dădu câțiva pași îndărăt și azvârli cotorul cu îndelung exersată precizie prin deschizătură.

Doamna Manole deschise gura să protesteze, renunță și se întoarse cu nasul în oală. Îți trebuia și noroc să le iei, continuase ea spre aburul care se ridica de pe aragaz, nu se punea problema doar să fii dispus să stai la coadă, că ea timp și bunăvoință avea. Și ouăle se terminau de altfel, dacă voia ea să știe…, dar Tincuța nu voia: închisese ușa apartamentului pe vorba ei și-ncepuse să coboare sărind treptele câte două într-un zgomot de sfârșit de lume fiindcă nici casei scării nu-i gândise careva vreo izolare fonică, nici treptelor care se bălăngăneau în metalele susținătoare.

– Bine că stăm la unu, dăduse doamna Manole ochii peste cap fără ca asta s-o împiedice s-alerge în hol și să-și ițească totuși capul dintre sticlele givrate galben gros, care închideau balconul, să-i facă semn din mână ca întotdeauna.
=============================================

și gata, să vedem ce editor îi găsesc, deocamdată stă la frigider 🙂

7 ♠ cap 1 fragment 3

Seb se lăsase cu bună știință repetent ca să evite repartiția.

Asta era ultima partidă din duplicat și ceilalți patru jucători care isprăviseră se strecurară pe ușă răspândindu-se fără zgomot împrejurul lor. Nu era mult loc, aproape tot spațiul dintre patul dublu acoperit în brocat verde, uzat și dulap se umpluse deja cu masa îngustă și cele trei scaune. Șerban, ajuns cumva între ea și Seb (prerogativele gazdei, eee?), se aplecase tăcut să-i vadă ei cărțile, pe urmă și pe ale lui Seb. Se lăsase din înaltul ciolanelor lui mari pe vine înfigându-și bărbia cu gât cu tot în colțul mesei ca să urmărească jocul.

La final se ridicase dându-i din aceeași mișcare lui Seb o palmă de felicitare pe spate înainte să se fi terminat de jucat levata și-i lăsase așezându-se pe pat lângă Silviu care-l separa de silueta minionă a lui Ralu cu foile de scoruri în poală, atacând-o gâdilicios prin spatele lui Silviu care deja trăncănea ceva în direcția capului lungăieț al lui Bobo, rămas în ușă. Seb își rotise scaunul spre ea, cu un mic zâmbet victorios, ajungându-i pe urmă alături, cu spatele sprijinit incomod în  dulapul florentin disproporționat în camera mică. Dar pe Dana pierderea contractului contrat deja n-o mai interesa. Înțelesese de când începuse schiza, după a doua tură. Seb era cel mai bun de-acolo, n-avea ce-i face și nu se jenase să smulgă contra, de ce s-ar fi jenat? Era concurs.

Își ceruse oarecari scuze din privire lui Silviu, trimisese ochi limpezi spre părul umflat grațios în vârful capului al Tincuței și participase la râsul general când rezultatul ultimei partide o expediase pe ea și Silviu de pe locul doi pe ultimul. Fusese o copilărie încăpățânarea să-l contreze știind cine era, dar, în același timp… îi distrusese ea din atac dublul tai sau nu? Că se distribuiseră cărțile așa și nu altfel era noroc, că el făcuse maximum din acel noroc era talentul lui. Dar se concentră pe bretonul rotund și negru al Ralucăi ripostând cu afurisenie la cuvintele care făceau tenis prin camera mică. De undeva, de la mai puțin de cinsprezece centimetri de umărul ei, îl simțea pe Seb vorbind, sau aplecându-se înainte și sprijinindu-se de spătarul scaunului ei, sau lăsându-se pe spate să râdă. Dana îl refuză pe Silviu care-i oferea lichior de cacao și-l lăsă pe Seb să-i reumple paharul burtos și colorat cu ”coniac” de Târnave, aspru și corect pe limbă.

– Măi copii, măi, spusese cu tonul lui fals țărănesc Șerban după ce comentariile legate de duplicat începuseră să se stingă, ce facem că numai noi am rămas?

Ralu îl contemplă cu îngrijorare vizibilă:

– Haideți dincolo, am făcut cafea, ne călcăm pe picioare aici.

Cât de sigur putea fi el în definitiv de toți cei șase musafiri ca să vorbească dintr-astea? Dar mai conta? Toată lumea șoptea că ”noi urmăm”. Chiar la serviciu unde elementara prudență îi făcea pe toți să nu pomenească astfel de subiecte periculoase, chiar la serviciu în ultimele zile se strângeau câte trei, patru în jurul spumei albicioase a nechezolului pe reșou și, încălzindu-și palmele, își transmiteau ultimele noutăți de pe la radiourile străine.

Învățase de atât de multă vreme să-și țină gura că nu mai era sigură ce era cu adevărat bine și ce rău. Să nu spui că crezi în Dumnezeu, dar facem rugăciunea în fiecare seară, să nu spui că ai rude în străinătate, dar tot în fiecare seară să ne rugăm pentru ele, să accepți să intri în UTC, dar să bagi votul gol în urnă, să nu zici că refuzi să intri în Partid, dar să-ți lași cu îndemânare o restanță la momentul oportun ca să nu fii invitată… Ar fi vrut să scape din toate astea, să se trezească într-o dimineață într-o țară care să semene cu Montana Elveției, așa cum o văzuse ea la cincisprezece ani când o lăsaseră acolo cu bunicul, cu magazine mici și colorate, cu vânzători politicoși care să te întrebe cum să-ți vină în ajutor și chiar să ai impresia că vor asta, cu un primar care creștea păstrăvi și-i vindea la propriul restaurant.

Și poate că Șerban,  așa cum stătea acolo cuprinzându-i din privire în vreme ce-și mângâia țeasta tunsă zero peste oasele protuberante, avea dreptate. N-avea să se întâmple niciodată dacă ei stăteau și jucau cărți netulburați așteptând ca pe Ceaușescu să-l dea jos Gorbi sau Reagan. Nimic n-avea să se-ntâmple dacă ei continuau să dezbată cine-ar putea turna pe cine.  Dar când el zicea asta, ei îi apărea gura pungită a bunică-sii care-l așteptase optsprezece ani pe bunic, cel ”ridicat” de pe stradă ca să afle că ultima oară fusese văzut într-un transport spre Aiud. Obținuse până la urmă un document în care se dădea data decesului în `52. Cum ar face ea dac-ar dispărea Șerban? Cum ar face ea dacă într-o zi ar suna la spital și i s-ar spune că n-a ajuns, că a plecat de-acasă, dar n-a mai ajuns…

Se mutaseră în cealaltă încăpere, pe fotoliile vechi, târându-și câteva scaune din dormitor și le turnase cafea răspândind încă niște scrumiere printre ei. Înfipse în trecere o casetă cu clipuri muzicale în videocas. Îl primiseră cadou de la una dintre acele rude din străinătate pentru care ei încă se rugau serile, ea cu maică-sa cel puțin. Televizorul rămăsese tot vechiul Sport alb-negru. O vreme încetă să-l audă pe Șerban perorând. Wish you were here îi umplu auzul, diluând orice s-ar mai fi zis. Se îndesă cu șoldul în el pe același fotoliu și-i strânse mâna mare cu degete groase, de ortoped.

Fuseseră primii din gașcă să aibă propriul apartament grație celuilalt bunic al ei, cel care scăpase, nu-l arestaseră, îl trecuseră cu vederea. De aici urmase că mai toate duplicatele la ei se țineau, chiar și după ce unii dintre ceilalți reușiseră să se mute singuri. Mai era și în centru. În afara dormitorului mic, pe jumătate asfixiat de mobila prea voluminoasă, comandată pentru alte încăperi, ale altora acum, aici se întindea cea de-a doua cameră, în L, probabil dreptunghiulară cândva, din care cineva nu tocmai rectiliniu tăiase cu un zid subțire baia care încheia apartamentul.

Răzvan, Bobo pentru apropiați , își trăsese scaunul aproape și încerca să facă o listă de ce se putea face practic, că doar nu erau să iasă opt bridgeiști în stradă să strige ”Menstruație!”, nu? Pe Ralu o pufni râsul fără să vrea. I-era drag Bobo, cu el fusese colegă încă din generală, era de gașcă orice-ai fi vrut să faci, de la ski la bridge și de la dans la sărit gardul liceului. La terminarea acelui liceu își trăsese o barbă blond amăruie. Și-o răsese ulterior după ce-l luaseră o dată la poliție să-l întrebe despre ea. Acum nu credea că i-ar mai fi făcut cineva necazuri, dar el încă se rădea. Welcome to the machine, fredonase Dana făcând-o să ducă automat mâna la medalionul făcător de minuni pe care-l primise de la nașă-sa demult, în copilărie.  O, Marie, concue sans peché…Un gest reflex, ca de alungare a piezei rele, în Dana avea încredere.

O urmări trăgând adânc din țigare cu fața concentrată undeva, dincolo de fotoliul lui Seb care desena ceva nervos pe una dintre foile rămase de la joc. Și era probabil cea mai de nădejde persoană pe care o cunoscuse vreodată, cel puțin din generația lor. Îi mângâie cu privirea părul greu căzând într-o buclă finală pe umeri. Asta era Dana pentru prieteni, cu ochii ăia mari și negri deschiși gata să te-asculte. În tribunal – o văzuse – își atașa o agrafă severă cu aspect de fier, care părea să aibe darul să-i sperie pe câte unii.

În primii ani de liceu o considerase o tocilară iritantă și cam autistă, dar în cei din urmă se apropiaseră și înțelesese că nu era deloc așa. Avea haz și putea fi extrem de acidă când voia. Cât se distraseră ei în infinite jocuri de cărți și tabere și ceaiuri, ea probabil devenise mai cultă ca ei toți la un loc. Iar după ce-l cunoscuse pe Silly descoperiseră cu stupoare că de fapt arăta foarte bine. În liceu pur și simplu n-o interesase să se-mbrace. Drept că și slăbise în ultimul an. Aveai senzația că arde pe dinăuntru.

Firește știa ca toată lumea cine-i taică-său, dar asta n-o împiedicase pe fiică să caute, să întrebe și să înțeleagă. Iar pe Raluca treaba asta chiar o mișca fiindcă Dana n-ar fi avut nici o nevoie să știe ce s-a întâmplat cu oamenii închiși în ”obsedantul deceniu”, nici ce s-a ales de averea lor, nici ce drepturi ar trebui sau n-ar trebui să aibă românii în general, nici cine a murit în mâinile ”ălora” și cum. Dana îl avea pe taică-său care, chiar așa în dizgrație cum trecea a fi, tot era o pilă redutabilă orice-ai fi vrut să faci și mai avea și să facă bani buni. La cât de deșteaptă era n-avea de ce să se bage-n politică, putea să rămână toată viața la divorțurile ei – cât râseseră în liceu când le spusese că vrea la Drept ”pentru că trebuie să fie cineva care să-i mai și divorțeze din când în când pe oameni” – Danei ar fi putut să nu-i pese de nimeni și uite că totuși îi păsa și încerca să înțeleagă cu propriile puteri. Și părea să-l fi convertit și pe Silviu, deși ăluia tare greu trebuie să-i fi fost cu asemenea familie.

Tincuța îi recaptură atenția. Se așezase turcește direct pe covor și le vorbea repede, cu gesturi din degete și nasul mic ridicat în sus de parcă i-ar fi amușinat vorbind. Ralu se scutură de impresia că Tinca meditase de mult la treaba asta și acum doar venea cu idei demult rumegate. O știa. Făcea asta. Mintea ei vioaie construia câte un scenariu de ziceai că cine știe cât s-a gândit fata asta la problemă, dar de fapt erau idei spontane, bune sau rele, iscate pe moment de orice particulă feritilizatoare ai fi azvârlit acelei minți. Pe fața ei mare ochii străluceau avan. Dacă nu erai atent te îndrăgosteai pe loc, ceea ce multora li se și întâmpla. Propunea să scrie și să distribuie manifeste contra lui Ceașcă. N-aveau cum să producă ei singuri o mișcare, dar puteau să pregătească opinia publică și Tinca își smulsese în trecere cu dinții o pieliță a buzei de jos stârnind un strop infim de sânge, mai degrabă un compliment la adresa formei lor cărnoase, decât un accident.

Asta, fără nici un dubiu, avea încredere totală în toți cei de față, își zise Ralu cu oarecare umor. Ok, Tincuța nu fusese niciodată cine știe ce înțeleaptă, dar uite că lipsa asta de înțelepciune n-o băgase încă în nici un bucluc, iar de-acum înainte poate chiar mai puțin…În Poli, șezând amândouă pe niște trepte peste care treceau oameni în sus și-n jos, o întrebase odată dacă ar fi fost în stare să apese pe trăgaci să fi știut că-l omoară sigur pe Ceașcă. Iar pe Ralu o cuprinsese în așa măsură problema morală a omorului, că abia după ce-i spusese că da, crede că și-ar fi luat omorul ăsta pe conștiință ținând seama de câți oameni ar fi ajutat cu acel glonț, numai după aceea îi apăruse enormitatea discuției.

– Mâine e concertul lui Dănuț, remarcase Șerban, poimâine o aniversăm pe Ralu și ne întâlnim din nou, cu toată lumea. Hai să ne întâlnim numai pentru asta Duminică, să facem un plan ca lumea.

Ralu își cuprinse brațele în palme. Nu puteau să-l aștepte pe Gorbi, nimănui nu-i păsa de ei dacă nu spuneau clar că vor libertate, își desfăcu mâinile cu efort și-și strecură dreapta după spinarea lui Șerban, să-i simtă coastele, coloana și curba oaselor pelviene, masive și calde pe sub mușchii strânși. El răspunse trăgând-o spre el cu stânga. În corpul acela mare Ralu nu simțea nimic din anxietatea vibrândă care-i făcuse ei pielea de găină pe coapse.

– Mult nu putem aștepta, dacă vine vreun viscol nu-l mai scoate nimeni pân’la primăvară. Pleacă și studenții în vacanță…, adăugase dintr-o dată Seb care, la fel cu Silviu și Dana, se păstrase tăcut până atunci.

– Adevărat, încuviințase serios Șerban, doar că…, rânjise el generic adunării, noi am invitat lumea la duplicat. Poate nu toți vor să fie aici pentru altele…

Iar Danei i se păru că-ncrucișează privirea cu Silviu care se dăduse într-o parte a fotoliului mare de-ar mai fi putut să încapă cineva lângă el. Nu-i era clar ce-o fi gândit Șerban, dar pe obrajii vag îmbujorați ai bărbatului ei, ea ghicea furia, nu contra ideilor lor, știa asta, contra riscurilor care, și p-asta o știa, lui i se păreau insurmontabile. Era un soi de mânie care pe ea avea darul s-o înfurie la rândul ei, dar invers. Nu că n-ar fi apreciat prudența lui rațională în general, dar nu credea că-și mai are rostul. Le venise și lor rândul, chiar nu vedea? Deși, mârâi ea în sine, dacă era să cadă comunismul, deloc nu vedea cum s-ar fi întâmplat asta fără un război civil.

Ochii largi și verzi ai lui Silviu o întrebară de plecare și încuviințase tăcut.

Își luaseră repede rămas bun să nu-i gonească pe alții care poate-ar mai fi stat și se strecuraseră în vestibul să-și tragă cisme și mănuși, să-și îndese căciuli și paltoane. După o primă tentativă de ger, iarna se arăta miloasă anul ăsta, totuși afară îi aștepta miezul nopții. Nu strânseră mâini și nici nu-i pupară pe toți în parte, Silviu trecu doar prin gura camerei, iar ea se opri o clipă mai lungă privind generic adunarea. Le făcu din mâna înmănușată, ca dintr-un tren.

Până ce Ralucii îi conduseseră pe odogeni, Seb chemase un taxi, n-avea chef de trăncăneală. Nici bani de taxi nu prea se găseau, iar Tincuța îi pusese dintru-nceput în vedere că vine numai dacă nu se lungesc, or deja rămăseseră la vorbă cel puțin o oră după încheierea duplicatului. Spusese că a doua zi avea să ajungă devreme, șefii parcă înnebuniseră cu presiunile să ajungă toți de dimineață de parcă n-ar fi lucrat în cercetare.