7 ♠

Reprezentative7 ♠

… se învârtiseră unul în jurul altuia nu ca un carnivor și prada sa, ci mai degrabă ca doi masculi întărâtați din speciile acelea care se străduie să se intimideze unul pe celălalt, păsările care-și înalță gâtul, broaștele care-și cvadruplează pe neașteptate volumul, sau șerpii care se încolăcesc rostogolindu-se cu mușchii tari dar fără să se muște. Ei doi se rotiseră întărâtați prin curtea cea acoperită cu viță a lui nea Trofim, și pe drumurile prăfoase se rotiseră, pe plajă și peste stabilopozii digului cel mic, se rotiseră ca două tornade care se unduiesc ocolindu-se îndelungă vreme înainte de a se contopi.

Ei doi se rotiseră depărtându-se și apropiindu-se progresiv, atenți, preciși, agresivi și lipsiți de orice cruțare în plină lumină a zilei, cu fețe limpezi și binevoitoare, în mijlocul universului care-i privea cu inocență flască, nevrând să recunoască forțe care-ar fi putut să-i clatine temeliile, care-ar fi putut să-i nege stabilitatea veselă de zi cu zi…

 

7 ♠ a apărut azi. Este un roman de amor, multe feluri de amor șerpuind de la Bucureștiul anilor ’90 până la 2 Mai. Să vă placă, vă urez. Cartea se poate comanda aici.

Reclame

Lumina de toamnă

din cap. 4

Soarele dispăruse definitiv după blocurile de peste drum și Cornelius se ridică înfrigurat de-a binelea. Sentimentul de bine luminos care-l însoțise întreaga zi îl lăsase obosit. Dar așa-și voia capitolul. Cu Titus trebuia încheiat scurt, științific și la obiect. Construia o fundație solidă, o idee plicticoasă, de adevăruri verificate și general acceptate. Mai și stârnea curiozitatea. Îi știa. Aveau să se-ntrebe: Dacă erau atât de general acceptate ce mai vrea ăsta….

Propriul telefon se lumină pe masa întunecată.

”Ce face genunchiul?”

Cornelius se înveseli brusc, ca de o veste nespus de bună și continuă să râdă stăpânit ridicându-l între degete. ”Stai,” scrise, ”sunt pe drum. E bine.”
Vorbiseră și duminica următoare, și lunea, și marțea… Cornelius n-ar fi putut să distingă vreo zi în care să nu i se fi aprins ecranul cu un nou mesaj de la ea, de obicei pe seară. Își mutase și el cumpărăturile pe dimineață, iar din cauză că se lungeau invariabil, începuse să lucreze de la miezul nopții în sus atunci când știa că a doua zi ceva îi făcea prezența necesară la școală, dupăamiezile dacă era liber. Dormea puțin și subțire, cu vise intens erotice, indistincte de semi-trezie.

Nu-l supărau, cândva în timpul bolii Emmei ajunsese convins că partea asta a vieții se încheiase definitiv și că, chiar să-l fi atras vreo femeie, probabil n-ar fi reușit decât să se scufunde în penibil încercând să performeze o funcție expirată. Erecțiile virulente dinăuntrul și de la hotarul acestor vise îi dădeau un soi de euforie onctuos adăugată cronicei restanțe de somn.

Se mai și simțea util. Că ce femeie ajunge seara acasă și nu găsește nimic mai bun de făcut decât să-l ”sune” pe un bătrân fost profesor dacă nu e cu desăvârșire singură? Unicul reproș pe care poate avea să și-l facă era că nu se putea opri din vorbit. Își repeta că pe ea ar fi trebuit s-o încurajeze, că se întâmplaseră în viața ei lucruri care într-un fel sau altul se făceau probabil responsabile de această singurătate, pe care ar fi avut nevoie să le descarce, iar el venea cu amintiri românești, cu istoria Estului Europei, cu cea atât de prețioasă lui, a Republicii Olandeze de secol 17, iar ea, ea Viona, unde-ar mai fi avut loc să-ncapă?

Nu c-ar fi întrerupt-o sau i-ar fi luat vorba din gură. Când el tăcea se așternea liniștea, Viona-și cerea scuze să hrănească pisica sau să-și facă un ceai, ori îl momea cu întrebări de detaliu. Adică chiar avuseseră case în proprietate pe vremea comuniștilor?? Ce uluitor! Pe oricine ai fi întrebat din SUA ți-ar fi spus că-n statele comuniste totul aparținuse statului.

Clătina din cap, sau își lua bărbia în pumn, sau zâmbea cu o gropiță care apărea impredictibil la colțul din stânga al buzelor și numai acolo, stârnind în el reacții de-a dreptul adolescentine (nu că nu și-ar fi dat seama, nu că nu l-ar fi surprins, dar nu și le putea reproșa, nu întru totul; dacă ei nu i se păreau ridicole, atunci e OK, fac și ele parte din paradigma cea nouă a insomniacului cu masive ejaculări nocturne).

Nesinceritatea pe care ea o identifica însă în aproape fiecare detaliu al povestirilor lui o descumpănea. Cine mai fusese până la urmă opresorul în dictatura ceaușistă? întrebase debusolată. Cu excepția dictatorului însuși, firește… Adică absolut toată lumea mințea? Se ajunsese cumva la o extremă absurdă în care fiecare se crede opresat, se preface nemulțumit cu superiorii și se vaietă la familiari de-a lungul și de-a latul piramidei în care nimeni nu mai are curajul de a fi opresor convins, radicalizat? Poate că așa fusese, avusese el a admite.

Johan de Witt

You may find him now on Google, various kinds of Wiki, also in some horror not so good movies, all fascinated by the mob’s modus operandi while dismembering people on the street.

For the sake of historical respectability, they might mention (or not) some boring facts. His treatment of annuities that is still studied in our economical schools for example, and for sure him being born in a well to do family. So well to do in fact, that we should keep strong, think straight, and not give in to squeamish pity.

There will be of course some intellectual, punctilious biographies, 500 pages or more the volume, the kind nobody reads. They might quote his clumsy poetry to the lady he never married, the 200 guilders Spinoza got of him, and maybe the letter in which the wife insists he doesn’t skip breakfast.

What they will fail to tell is how he pulls back his tired shoulders, too narrow for the average European statesman. How his little lower lip tenses when touched by the kingly scorn, while – almost immediately – sternly dictates in response polite, observant even letters.

They won’t bother to notice how much his back ached when late at night, finally able to stand up from his 2000 letters high desk, he’ll slowly walk home and kiss his sleeping daughters. For sure not how delicate his fingers proved to be when they cut them out.

lumina de toamnă – fragment

Evident – evident! – constatase de dimineață în timp ce se ținea de pereți, niciunul dintre telefoane nu-și găsise ieri drumul în dormitor. Coborî primul rând de trepte cu răsuflare din ce în ce mai grea întrebându-se mai degrabă cu furie decât cu tragism dacă la fel îi va arăta și ziua morții. Singur, cu telefonul aproape dar intangibil, un corp grămadă, eventual rostogolit pe trepte…

Agățat cu ambele mâini de balustrada de lemn vopsit în alb, își flectă delicat dreptul cât să nu mai primească greutate dar nici să nu se lase doar pe stângul, la voia dezechilibrului. Abia după această stabilizare precară începu să-și audă gâjâiala morbidă. Începu să se disciplineze cu metodă. Respirat pe nas, adânc, pe nas, adânc… Pe măsură ce gâfâiala sufocantă se potolea – de la panică-i venea, să înceteze să mai caute motive patologice, să se contemple bine de tot: un tâmpit cuprins de panică – pe măsură ce oxigenul începea să-i devină suficient, renunță la tentația de a se așeza. Posibilitatea de a nu se mai putea trage în mâini din nou la verticală îl speria mai rău decât durerea de adineaori. Și trebuia să-i spună. S-ajungă la telefon să-i spună.

Ce-i venise, se roti el spre următorul rând de trepte, ce-i venise la urma urmelor să-și adune două zile la rând frunzele din curte?

Ăsta fusese planul. O seară splendidă la New York și să se întoarcă reîncărcat gata să… Era prea devreme s-o sune. Micul display al stației de muzică indica un viguros 5:17 am. Nu suni pe nimeni la 5 și 17. Nici text. Telefonul se putea găsi pe noptieră. Încercă să-și imagineze noptiera ei. Noptiera Emmei fusese riguros curată. A mamei sale cotropită de cărți deschise. Cotoarele-n sus. A Annei acoperită de un strat gros de praf. A Lanettei găzduia laptop (cântând îndeobște), câteodată pizza. Ce s-ar fi putut găsi pe noptiera Vionei? Dacă poseda una. Câteodată i se părea fabulos de bogată, alteori terifiant de săracă. Ce face de fapt un freelancer la Christie’s? […]

”Îmi pare teribil…” nu ”teribil” șterse el cuvântul din email. Se răsuci aproape să se pună pe burtă până s-ajungă cu degetele la țigări fără să-și îndoaie genunchiul. Emailul era cuminte, n-avea grabă, nu inoportuna. Viona n-avea decât să se trezească oricând îi făcea poftă, într-o oră, două. Avea să-și facă toaleta și cafea și mic dejun, abia după aceea urma să citească răvașul stricător de program. Asta e.

”Mă mâhnește foarte…” desuet dar corect. ”Mă mâhnește foarte să ratez…” ”N-ați văzut un cal maro?” se agasă el. ”Mă mâhnește foarte dar nu pot veni azi la New York.” Simplu și la obiect, păcat că n-aveai alternativa infinitiv/conjunctiv din română. ”nu pot veni” și ”nu pot să vin” construiau contexte diferite, pe el însuși îl construiau diferit. ”O problemă de sănătate…” prost, foarte prost. Una dintre multele mele zilnice probleme de sănătate, nu? Nu.

Cornelius se răsucise cu telefon cu tot spre spătarul canapelei. Își lăsă fruntea să se-nfunde în catifeaua cafenie. Viona avea să se trezească, să se spele pe dinți, să-și pregătească ceva de mâncat, cafea și pe urmă are să observe mesajul ăsta care să-i schimbe întreaga zi. Avea de gând să-i spună d-astea?

E! și dac- o să-l întrebe, ce? Era treaba lui dacă și cât să răspundă, dar rămânea real că o voia de prietenă. Și mai mult decât atât firește, destul de ridicol de sperat, da’ omu-i liber să viseze. Deci… deci…”În tulburările din 1990 mi-am rupt un picior. Câteodată, rar, face necazuri. Trece în câteva zile. Te rog consideră…” Nu. ”Vreau…” Nu! ”Doresc foarte mult…” Iar ”foarte”? ”Doresc mult să reprogramăm. ” Aia e. Send.

 

Telefonul se săltă bâzâind pe suprafața brun-roșcată a măsuței de ceai făcându-l să se întoarcă neajutorat dinspre frigider cu tăvițe de gheață în ambele mâini. Le abandonă în chiuvetă și porni șontâcăind înapoi spre canapea.

”Doare rău?”

Pe Cornelius îl podidi un râs scurt de surpriză.