7 ♠

Reprezentative7 ♠

… se învârtiseră unul în jurul altuia nu ca un carnivor și prada sa, ci mai degrabă ca doi masculi întărâtați din speciile acelea care se străduie să se intimideze unul pe celălalt, păsările care-și înalță gâtul, broaștele care-și cvadruplează pe neașteptate volumul, sau șerpii care se încolăcesc rostogolindu-se cu mușchii tari dar fără să se muște. Ei doi se rotiseră întărâtați prin curtea cea acoperită cu viță a lui nea Trofim, și pe drumurile prăfoase se rotiseră, pe plajă și peste stabilopozii digului cel mic, se rotiseră ca două tornade care se unduiesc ocolindu-se îndelungă vreme înainte de a se contopi.

Ei doi se rotiseră depărtându-se și apropiindu-se progresiv, atenți, preciși, agresivi și lipsiți de orice cruțare în plină lumină a zilei, cu fețe limpezi și binevoitoare, în mijlocul universului care-i privea cu inocență flască, nevrând să recunoască forțe care-ar fi putut să-i clatine temeliile, care-ar fi putut să-i nege stabilitatea veselă de zi cu zi…

 

7 ♠ a apărut azi. Este un roman de amor, multe feluri de amor șerpuind de la Bucureștiul anilor ’90 până la 2 Mai. Să vă placă, vă urez. Cartea se poate comanda aici.

Anunțuri

ceva mai nou

Fata de la bar are profil de medalie: nas, bărbie, buze toate protuberante ca într-o exagerare voită, care să pună la încercare pielea proaspătă de bebeluș blond. La un milimetru de grotesc. Bărbatul cu schelet pătrățos îi face conversație tihnită. Conversație e un fel de a vorbi, constată Cornelius în loc să-și încarce fișierul cu primul sfert al lucrării așa cum își plănuise. Tipul aprobă, mormăie și râde: fata e cea care-și face conversație.

Interesantă, consideră el în timp ce mușcă scrupulos din chifla plină cu brânză topită. Fata cu profilul de medalie vrea să-și facă un tatuaj de-a lungul șirei spinării. Mom is like OK with it. Tata  like nu prea. Interlocutorul o aprobă serios, un tatuaj is like…doar e de-a lungul spinării, it’s not like…Fata se zigzaghează de la peretele cu mașinării de expresso, filtru, cuptor, la barul fără clienți și înapoi. Interlocutorul – ca la douăzeci, față rotundă, bărbuță cât să sublinieze și mai abitir rotunzimea. Nici măcar n-a catadicsit să-și cumpere o cafea, se indignează superficial Cornelius.

Mama fetei, cea care e OK cu tatuajul, vrea să-i plătească taxele pentru colegiu. Când? La anul, dar ea vrea să-și ia o slujbă să-și plătească singură. Prima frază completă, o complimentează pe dos Cornelius amuzat. Yeah, agreează interlocutorul, you’ll be fine, dar ea revine la tatuaj. A încercat să deseneze dar it’s kinda (el:  ăhă) și e greu să suporți când ți se face (el: ăhă) totuși ea…kinda…(el își sfârâie saliva printre dinți a râs). Definitely!

Cornelius își scoate telefonul și-n scurta cursă a ochilor îl mai studiază o data razant pe client: pe sub ochelari genele i se rotesc copilărește în sus. Bălăngăne picioare pe sub scaun. Sus, peste bar, își studiază degetele întrepătrunse în variate poziții. Fata încearcă un subiect nou: cum s-a drove herself to the gas station. El o întrerupe. Ai mai pomenit una ca asta? Îi demonstrează cum se aude dacă fluieri încercând simultan să dai aer pe nas. Pe Cornelius, cu fața aplecată spre borseta deschisă larg, explicativ, îl scutură un mic hohot nervos.

[…]

Fata mai schimbă o dată, radical, subiectul. Detestă (traduce-n cap Cornelius, ea, pe englezește urăște) să facă duș diminețile. It’s not like că nu i-ar plăcea să fie curată, dar când te scoli adormit… Interlocutorul pare dimpotrivă trezit de noua întorsătură tematică. O aprobă împungând fiecare pauză a discursului cu un right! entuziast. Bâțâie înainte și-napoi pe scaun.

Cornelius se ridică. I-a ajuns.

Orenda – fragment din vol IV

Singurul să nu zâmbească la poanta blândă a prelatului rămăsese Alatar, iar Vicky se grăbise să dea ocol capătului mesei. Când îl acoperea complet, ochii i se duceau adânc în găvane și pielea i se încenușa aproape de vânăt, nu mai înțelegea bine ce i se vorbește și articula bizar. Nu așa trebuiau să-l țină ei minte pe Ala. Păcat totuși, regretase ea oferindu-i brațul. S-ar fi putut bucura câteva ore mai mult de prezența lui de Fredro.

 

Când Vicky reveni din dormitorul lui Alatar, se pomeni în mijlocul unui fel de consiliu restrâns al mesenilor serii. Cei mai mulți plecaseră la culcare. Numai Starețul Iuliu li se adăugase. Vorbea retras într-un colț cu Primul Cardinal.

”Îl doare, Vicky, nu vezi că-l doare?” coborâse peste ea transmisia deloc individualizată a lui Jo. Vicky își îngustase umerii ca și cum de ea ar fi fost vorba, pe ea ar fi durut-o, își trăsese un scaun și-și clădise câteva prăjituri mici pe o farfurie. ”Kasimir,” apelase șefa alatarienilor, ”spune-i tu cum se simte, pe noi nu ne bagă-n seamă.”

– E un experiment crud ce faci tu, draga mea, răspunsese în locul acestuia Starețul Iuliu apropiindu-se de masă. Suntem toți aici… nu e nimeni în această încăpere care să nu țină la el. Toți îl vrem cu noi. Dar… uite, să fi trăit și părintele Caietani ți-ar fi spus același lucru. Dacă-l iubești, lasă-l să se ducă.

”Niciodată…” începu ea ezitant, ”niciodată nu mi-a spus că-l doare. Niciodată nu mi-a cerut să…”

– Și te aștepți să te roage el? se-nfuriase Jo. Când vede cum gravitezi zi și noapte împrejurul lui? O să-i putrezească ochii mai-nainte să te roage.

[…]

– Lăsați-mă să spun și eu ceva, intervenise iubitul lui Jo deodată. Nu-l cunosc cum îl cunoașteți  voi, l-am văzut accidental de câteva ori, știu și eu ce știe toată lumea… poate n-ar trebui să… dar, în fine… o privise pe Jo îndoit. Mama, revenise el cu o înmuiere, se vedea că nu folosise cuvântul de ceva vreme. Mama a trăit aici, adică în Sectorul Roșu… până acum ceva ani. Tot noviciatul am mers acasă vinerile. Îmi punea de cină. Din ce în ce mai prost gătită, iar casa aia din ce în ce mai murdară… Firește nu purta kit. I-am luat o îngrijitoare când am avut din ce, dar nu prea făcea față… în fine… într-o seară – abia își mișca picioarele, i se umflau îngrozitor. Nu știu câți ați fost martori direcți la bătrânețea celor fără kit… mergea cu pași mici, se ținea de mobile. Îngrijitoarei de ani de zile îi interzisese să deschidă geamurile. Mirosea… în fine… într-o astfel de seară mergea în fața mea, încet, încet. Până la urmă s-a răsucit cu grijă și s-a prăvălit pe o canapea. Le înălțasem pe toate fiindcă avea dificultăți să îndoaie genunchii. A ridicat fața spre mine și a exclamat: ”Ahhh, ce bine-i să trăiești.”

Mă iertați, nu sunt georgian, nu cred într-o altă viață, sunt sigur că obiectiv era torturată și că exclamația ei se referea mai degrabă la vizita mea, la prezența mea… dar, în orice caz, a venit ca un scurt circuit pentru mintea mea de atunci…

– Lăsați-o pe Vicky să facă ce-i spune ei instinctul, se ridicase vocea lui de Fredro autoritar deasupra comentariilor. Are destule poveri și grele. Dacă Orenda a construit legătura asta între ei, nu văd de ce să nu…