7 ♠

Reprezentative7 ♠

… se învârtiseră unul în jurul altuia nu ca un carnivor și prada sa, ci mai degrabă ca doi masculi întărâtați din speciile acelea care se străduie să se intimideze unul pe celălalt, păsările care-și înalță gâtul, broaștele care-și cvadruplează pe neașteptate volumul, sau șerpii care se încolăcesc rostogolindu-se cu mușchii tari dar fără să se muște. Ei doi se rotiseră întărâtați prin curtea cea acoperită cu viță a lui nea Trofim, și pe drumurile prăfoase se rotiseră, pe plajă și peste stabilopozii digului cel mic, se rotiseră ca două tornade care se unduiesc ocolindu-se îndelungă vreme înainte de a se contopi.

Ei doi se rotiseră depărtându-se și apropiindu-se progresiv, atenți, preciși, agresivi și lipsiți de orice cruțare în plină lumină a zilei, cu fețe limpezi și binevoitoare, în mijlocul universului care-i privea cu inocență flască, nevrând să recunoască forțe care-ar fi putut să-i clatine temeliile, care-ar fi putut să-i nege stabilitatea veselă de zi cu zi…

 

7 ♠ a apărut azi. Este un roman de amor, multe feluri de amor șerpuind de la Bucureștiul anilor ’90 până la 2 Mai. Să vă placă, vă urez. Cartea se poate comanda aici.

Reclame

Lumina de toamnă – cap XI – fragment

Două zile mai încolo Jay îl luase pe sus la cimitir ca să semneze o droaie de acte prin care lua la cunoștință, și se angaja să, și se angaja să nu o imensă de posibilități avocățești care-ar fi putut impieta în fel și chip asupra capului cel smuls de pe umeri al lui Geene, ca și asupra cadavrului Emmei. Și nici măcar cu semnatul nu scăpase. Dodge-ul cel cu mască răutăcioasă urcase întreaga alee până peste deal, până la noroiul pe jumătate înghețat dimprejurul plăcii groase de marmură neagră ”Emma Flanagan Todea 1959-2012”, cu flori proaspete, doar o țâră înlemnite de gerul nopții precedente. Se înfrigurase și el în lumina de praf de cretă așteptându-și fiul să se roage, mediteze, sau ce-o fi făcut el acolo dat fiind că pe el, pe Cornelius, noroiul, lumina defocalizată și actele care vorbeau despre cadavre deloc nu-l predispuneau înspre vreo formă de pietate. Emma nu avea nimic de-a face cu vreun cadavru. Dacă era să se mai găsească pe vreundeva prin univers, locul ăsta umed-sur era cu siguranță ultimul unde lumina ei s-ar fi putut hotărî să întârzie. Nu știa asta de-acum, o știa încă de la primul semn de rigor mortis al cărnii mâinii ei pe sub piele, știa de la ultimul oftat, acela care se deschide chinuit, minute după ce viața s-a retras din privire, acela pe care medicii te învață cu precauție să nu-l iei cumva drept semn de resuscitare.

O știuse cu asemenea precizie că la început refuzase în totalitate evenimentul. Moartea și mai ales interarea i se păruseră un banc macabru, de prost gust, pe care nu se cădea să-l accepți. Dacă-l acceptai… Jay se îndoise de mijloc smulgând ceva ierburi oricum uscate. Jay pe-atunci îl acuzase că joacă teatru, că face pe victima, prevenindu-l că Emma nu se mai afla acolo ca să-i meargă. Irina fusese cea care-l luase la un psihiatru. ”Se-ntâmplă mult mai frecvent decât credem,” îi explicase acela jovial și la început îl învățase cum să nu-i mai șocheze pe ceilalți (freak out spusese) exprimându-și în gura mare convingerea că Emma ar fi fost la cumpărături, ori la Geta în vizită, ori în camera de-alături, ulterior cum să-și forțeze capul să accepte. Trecuse. Totuși legătura dintre Emma și un cadavru tot nu se materializase în vreun fel de concept. Cine fusese sau era Emma nu avea nimic în comun cu locul ăsta indiferent cât timp mai avea de gând Jay să piardă aici.

Făcuseră și popasul ritual la celălalt mormânt, cel scund, cu steguleț de jucărie, în secțiunea rezervată militarilor. Jay se-nvârtise încoace și-ncolo printre pietrele funerare identice și miniaturale, iar Cornelius aprinzându-și o țigară, se-ntrebase dacă nu cumva, în ciuda faptului că Geene fusese întotdeauna cel cu gură mare dintre ei doi, nu cumva Jay s-o fi zbătând cu niscai remușcări. Nu cumva, cu figura serioasă pe care reușea din când în când să și-o construiască, nu fusese cumva el la rădăcina ideii tâmpite de-a se înrola? Te pomenești că… Totuși nu era rolul său să judece cum și-n ce fel ar fi nutrit băiatul lor vreo remușcare. Rolul său – ar fi vrut probabil Emma …și Geta și Irina și Ducu – ar fi fost pur și simplu să constate că băiatul suferă încă după atâția ani și să-ncerce să aline acea suferință.

Avea și ceva dreptate copilul, se depărtă el de mașină convins că luase pe pantaloni toată sarea turnată de municipalitate pe drumuri. Nimănui aici nu i se părea c-ar putea exista oameni suficient de sentimentali sau măcar cu timp pe mână încât să vrea să petreacă acel timp lângă un mormânt. Nici o băncuță cât vezi cu ochii. Ce agreabil i se părea prin comparație Bellu. O criptă unde să-i adune probabil că le-ar fi permis să instaleze și o bancă de vreun soi.

Cu alinatul însă, se-mpotrivise el Emmei ridicând vag din umeri, slabă nădejde. Cu aceeași probabilitate de succes s-ar fi putut apropia de un hindus să-l consoleze de moartea vacii sfinte. Și asta nu de ieri, de azi. Dintotdeauna. Cu toate acestea, când reveniseră prea rebegiți ca încălzirea Dodge-ului să-i fi dezmorțit într-o cursă atât de scurtă, deschiseseră împreună cea de-a doua sticlă de un galon de scotch afumat, cea  de rezervă.

fragment din romanul 7 Pici

Revoluția românească văzută ca act integral inițiat, coordonat și perfect controlat de marile puteri, de agenturi străine sau din țară, de forțe obscure este un subiect care aduce beneficii multor categorii de români. În primul rând sunt cei care au stat acasă între 16 și 22 decembrie. Ei pot să-și oblojească regretul. ”Știam eu, am fost deștept, eu am înțeles, voi ceilalți ați fost naivi.”

[…]

În al doilea rând sunt persoanele cu un atașament insolubil la destinul vechiului stat comunist (nu neapărat ceaușist). Pentru acestea perenitatea instituțiilor statului nu putea să fie zguduită decât de forțe de nivel global. Afară de încrederea totală în funcționarea lor, disonanța cognitivă a acestei categorii vine și din zeci de ani de dispreț la adresa omului de rând, a celui neinițiat în cercurile de putere. Populația normală, în ciuda legendelor istorice, funciar era și este încă pentru ei lipsită de capacitatea de a se organiza într-o acțiune coerentă. Prin urmare cei care aparțin acestei categorii sunt flatați de teoriile conspiraționiste care le dovedesc că credința lor de o viață – anume că românul de rând, neînregimentat și neinițiat nu poate exercita nici un fel de putere – este cea corectă și că structurile cărora ei li s-au atașat pentru variate beneficii au fost atât de solide că nu ar fi putut să cadă fără intervenția semi-divină a forțelor obscure. Este, de exemplu, cazul unei proporții solide din interiorul unor instituții cum ar fi armata, poliția și noile servicii (mai mult sau mai puțin) secrete, dar și al celor în contact emoțional cu ei: soți, copii, frați, prieteni apropiați, etc.

[…]

În al treilea rând sunt beneficiarii imediați ai revoluției, politicieni vechi, de școală stalinistă, oameni inteligenți cu personalitate puternică, de exemplu Ion Iliescu și Silviu Brucan. Aceștia s-ar putea încadra și în a doua categorie, dar fiind beneficiari direcți, disonanța lor cognitivă este mult redusă. În definitiv, involuntar sau nu, revoluția i-a urcat ”pe val”, după expresia deja faimoasă a primului. Regretul lor probabil se leagă de eliminarea statului unipartinic de model post-sovietic. Însă, fiind personalități cu experiență în politică, ar fi greu de crezut că nu au intuit (explicit sau nu, puțin importă) avantajul moral major pe care lovitura de stat în contrast cu mișcarea populară li-l aduce în fața unei populații efervescente, mândră de propriul curaj și încrezătoare în propria forță.

Acești beneficiari au încurajat publicarea teoriilor conspiraționiste, uneori au contribuit la ele nemijlocit, indiferent de gradul lor de credibilitate. Mixajul mai mult sau mai puțin inteligent al datelor reale cu cele inventate umilește revoluționarii, ridiculizează curajul și aruncă în deriziune riscul asumat.

Și au avut dreptate, atmosfera de umilință și ridicol a determinat o atitudine mai prudentă a celor neînscriși în noile structuri de putere, a indus o adâncă demoralizare, un sentiment de neputință general distribuit în masa populației și a contribuit la ușurarea deciziei de emigrare a unei largi părți a vârfului de lance al acelei generații. Simultan, ideea de falsă revoluție, revoluție condusă din afară, formațiunii deținătoare a puterii în stat i-a adus solidaritatea unor alte grupuri sociale inițial frustrate de imposibilitatea de a lua parte la revoltă (distanță geografică, timp foarte scurt de reacție, etc.), ulterior confortabil fascinate de ideea de a ajuta țara într-un cadru legal, devotat unei conduceri mediatizate și palpabile (exemplul cel mai la îndemână sunt minerii, dar alte categorii socio-profesionale li se pot adăuga).

Toate aceste categorii de persoane nu doar că au consumat literatura conspiraționistă publicată în valuri în primii ani după 1989, dar s-au auto-peremeabilizat la ea aprioric, dintr-o dublă nevoie psihică: pe de o parte reducerea variatelor forme de disonanță cognitivă, pe de alta afirmarea statutului propriu de inițiat la ”marile secrete.” Pentru unii la aceasta s-a adăugat câștigul politic indirect, nu mai puțin eficient însă.

 

[…]

Ar putea să însemne aceasta că ”agenturili” n-au avut nici un rol? Că vecinătatea Rusiei sau interesele NATO nu au însemnat nimic? Nu, nu trăim într-o utopie, nici pe o insulă în spațiu, nici o țară nu poate evolua izolată pe harta geo-politică a Terrei. Dar felul cum ”explicațiile” conspiraționiste asupra revoluției au fost exagerate, multiplicate, răsucite și complicate într-o mare de mărturii uneori contradictorii, alteori frizând absurdul, a avut un efect moral – văzut în perspectivă – devastator. Acestuia în timp i s-a adăugat sciziunea socială adâncă produsă de reflectarea mediatică și ulterior represiunea Pieței Universității.

[…]

Nu le datorăm numai ceața planând până azi asupra acelor zile, nici doar morții lipsiți de ucigași: le datorăm vie și azi credința că libertatea nu există, le datorăm și azi o populație care nu acceptă cauze simple la efecte simple, le mai datorăm, tot azi, un clivaj nejustificat între intelectualitate și masa populației, un clivaj care pe amândouă le fragilizează.

 

 

Lumina de toamnă (fragment)

Între supărarea motanului, indicațiile GPS-lui  și spaima că va lua intrarea greșit în autostradă, nu reuși să înțeleagă cum de ajunsese acasă, doar ieșirea din 15 îi produsese imensă ușurare. Pisica dispăruse de îndată ce-o lăsase liberă. Habar n-avea pe unde. ”Ajuns cu bine,” textează deși e convins că n-are de unde să producă proba materială.

Are însă grabă să se dezbrace. În hol e teribil de cald așa, fără nici un firișor de curent. Mai pe seară, mâine maximum, o să trebuiască să-nchidă pisica sus și să reinstaleze ușa cea cu plasa de țânțari, că doar n-o să dea drumul aerului condiționat în plină primăvară. Nici douăsprezece și el condusese New York și-napoi într-o singură dimineață, își ochește el ceasul sculei de muzică. Asta-i o ispravă pe care n-o mai făcuse de… Rămas în chiloți, se-ntinde pe canapea cu o țigară. Controlează telefon. Mesajul e marcat drept recepționat.

Face calculul de fus orar. La ora asta ar putea fi cu un client. O clipă o vede cu lampa de ultraviolet pe frunte. Nu se apropie de pictură încovoindu-se ca alții, doar ochi și frunte (fruntea ca obiect erogen, ce idee), nu, ea își apleacă întregul torso, mai să îmbrățișeze.

Stinge țigara. Textul de-acum a virat la ”citit.” Înapoi îi vine un emoticon de succes. Cornelius revine în bucătărie. Nenorocitei de pisici, după două ore de mieunături trebuie să-i fie sete. Boluri, apă, boabe, conservă. Le înșiră pe tava pregătită azi noapte. Trebuie să se asigure c-a identificat și unde-i pregătise toaleta. Nici urmă de pisică însă.

Îl cheamă, țâțâie din vârful buzelor cum le momea bunică-su, se-nvârte. Nimic. Verifică ușile nu fără o urmă de emoție. Închise cum le lăsase la plecare. Toate, inclusiv a băii, inclusiv la subsol, inclusiv la etaj. Se pune-n patru labe să vadă pe sub mobile (și tot n-a dat cu aspiratorul!). Nici o pisică. O undă subțire de panică începe, și ea târâș, să i se strecoare prin minte.

Se răsucește afară de sub canapea și rămâne la pândă. Nici un zgomot.

O ia de la capăt, ușile închise, draperiile trase deoparte, mobila, bucătărie… la nivelul pardoselii, în colțul barului bucătăriei… o gaură neagră. N-a știut-o niciodată acolo, nici n-o bănuise… Întins din nou pe burtă se chinuie să vadă ceva. Întuneric. Înțepenește ascultând. Liniște. Unde-ar putea duce? În perete sau… Cornelius se smulge-n sus și se repede în subsol. Ușa spre curte încuiată: slavă Domnului! Revine cercetând întreaga încăpere, pereți, încheieturile cu tavanul, încheieturile cu podeaua. Mai găsește încă două găuri negre, dar care dau ambele în coșul casei. Le astupă cu prosoape smulse din uscător, făcute șomoiog. Clădirea asta nu fusese pregătită pentru o pisică!

De din sus însă nu pare să ajungă aici nici o cale de comunicare. Deschide ușa cu prudență și revine în hol. Nimic, doar lumina de primăvară glorios revărsată prin geamurile înalte ale Emmei.

Viona are să termine ce-o fi făcut, are să-l sune și-o să-i spună ce? Maurice e bine. Nu ți-l pot arăta fiindcă se plimbă prin pereți. Da, știi, cam ca Manole cu nevastă-sa… Se fâțâie chemând în fața găurii negre. Întinde un deget până întâlnește țevi. Râșcâie cu unghiile în lemnul de la intrare. Cheamă din nou. Fără succes.

Dar dacă ar putea ajunge de acolo-n pod? Petrece încă vreo oră astupând mici ieșiri care-ar putea duce din pod spre acoperiș, blestemându-se la ce hal de imbecilitate ajunsese ca până la vârsta asta să nu-și poată face un plan ca lumea. Pisica ar fi trebuit adusă mâine, după ce și-ar fi etanșeizat casa cum se cuvine… Totuși din jos nu vine nici o gaură, nici un tunel, nimic. Totuși ar fi trebuit verificat dormitorul gemenilor, acela se-ntindea direct peste bucătărie…sau baia de sus? Ambele.

De pe scări îl smulge însă telefonul. Scuze și mulțumiri și trăsături relaxate pe care nici nu le bagă-n seamă. Vede puțin și-și simte obrajii încinși.

– E cald acolo? se-ntrerupe ea.

– Un pic, realizează el că e fără cămașă. Doar până montez plasele de țânțari (de fapt se sufocă, unde-o fi pus telecomanda de aer condiționat?) Stai așa!!!

Din bucătărie răzbat plescăituri mici. Cornelius calcă furișat. Maurice încetează băutul și-l privește bănuitor peste umăr. Cornelius apucă delicat un prosop de bucătărie, pășește lent, închizând din pleoape repetat, rugător, până ce izbutește să se interpună între motan și gaura cea de coșmar. Se-apleacă fulgerător și-nfige prosopul făcut ghem într-însa. Maurice se depărtează câțiva pași cu spatele. Al doilea prosop completează dopul. Tot o să trebuiască să vină c-o șipcă aici s-o bată-n cuie.

– Cornelius? se-aude ea din telefonul pus pe difuzor dincolo.

– Uite! rotește el triumfător camera pe pisică. A băut. Hai, vorbește cu mama ta. (ago quod ago, ce mama mă-sii!)