Orenda – vol I – fragment

Orenda – vol I – fragment

Închise ochii așteptând o imaginară orchestră să-și cânte partea. Pe sub pleoape revedea tabloul mulțimii înghițită de lavă pe Steaua Templului. Lui, celui care fusese orb, celui care se făcuse singur pe sine orb, lui, fiul bătrâneții lui Anton Mulder, i se cuvenea să le cânte recviemul, ca o îngenunchere peste lava cea rece cerându-le iertare. Iertare de la copiii rămași neevacuați, de la tinerii superiori, de la sutele de medii din City și chiar de la nefericiții Seniori care arseseră alături de templul lor. Iertare pentru orbire, iertare pentru inacțiune, iertare pentru cât se protejase, cât se ferise, cât se oprise a înțelege. Apucă un prosop să-și șteargă fața udă. Nu mai vedea, nu că i-ar fi trebuit. Ceea ce privea era înăuntru, în capul său alb a cărui bătălie credea că a câștigat-o.

Și ce vibrație! își lăsă el urechea peste lemnul cald. Lumea abia se crease, udă, nouă în fața acestui bătrân căruia îi trebuise cea mai mare parte a vieții lui naturale ca să se întoarcă la cum simțise ca nou-născut, întâiul născut al unui tată erou. Nimeni nu avea de știre că aici, în studioul lui, Geneza și Big Bangul se uneau atât de violent că desfăceau pentru totdeauna masa universului din haos, simultan reconstruind-o dintr-o cutie și un băț de lemn. Afară lâncezea universul bătrân și cenușiu, o contrafacere. Aici, în fața lui, se afla proaspăt născut, plin de sânge, tremurând de dorință de viață universul cel autentic, violent și agresiv, ucigaș poate. Un univers în culori saturate care întretăiau timpul și-l capturau cu strigăte din care să țâșnească foc la atingere, un univers cu victime și călăi dintre care unul fusese tatăl său care iubise într-atât umanitatea încât contribuise la pieirea a milioane de inși irepetabili. Dar ce mai conta!

Prin vioara lui îi putea cuprinde în brațe unul câte unul, copiii aceia cu membre subțiri, cum fusese și Till până nu demult. Vioara lui îi spunea cum e ca mușchii să nu mai asculte de creier, cum se lasă peste brațe greutatea unui copil rece. Arcușul lui era cel care săpa prin cenușă după fiecare os. Oameni în putere prinși între fiarele mașinăriilor care ar fi trebuit să-i salveze, dar care nu se mai desprinseseră niciodată de la sol, sau care fuseseră sufocate în norul de cenușă. Vioara lui îi aduna pe toți laolaltă, într-un infinit mausoleu în fața căruia sufletul i se simțea în sfârșit eliberat să plângă toate lacrimile ascunse o viață.

Se așeză pe podea și plânse îndelung, cu spasme și sunete adânci din piept, fără despovărare, doar cu din ce în ce mai multă oboseală. Pe jumătate inconștient își aruncă hainele ude și apucă din dormitor altele. N-avea să se oprească aici!

Rupte din băierile întunericului în fața lui plezneau conurile proaspeților vulcani înălțându-se deasupra templului acelor copii al căror sânge și carne și nervi aveau să fiarbă în curând în cazanul universal al energiilor dezbrăcate de forme. Să ardă încă mult înainte de-a fi apucat să-și crească măcar acele forme pentru care iubitul său părinte nu reușise să-i ierte. Departe, atât de departe cât să o poată cuprinde, se ridica frumusețea enormă, sobră a valului seismic care-și trecea realitatea albastru-cenușie prin toți și prin toate, materie organizată, niciodată într-atât de organizată ca să se așeze într-o singură expresie, devorându-și sensul prin propria existență.

Și el cel care plângea la poalele mausoleului era în același timp cel care avea puterea să cânte și superbia vulcanilor și maiestatea valului seismic. El care nici măcar să își recunoască sieși tragedia nu putuse, acum putea trăi simultan moartea cărnurilor și cosmica frumusețe a cataclismului care, în decurs de câteva zile, ore poate, transportase înapoi în neant cel mai puternic produs a milioane de ani de evoluție a matricei speciei. Focul acela aproape sacru, întovărășit pe neașteptate cu apă nu atât ca să ucidă, fiindcă intenția îi era străină, cât ca să retragă din univers o generație întreagă de materie a cărei organizare n-o pricepea, la a cărei funcționare nu se putea conecta, dar față de care avea argumentul masivității.

N-avea însă voie să se oprească aici, acum că mintea lui își rupsese hamurile. Luă vioara înapoi sub bărbie. Și-i amintea pe toți cum se strângeau în sufrageria lor cu mobilă ieftină, contrastant ieftină față de restul Palatului. Maică-sa le aducea băuturi. Nimănui altcuiva nu i s-ar fi permis accesul în camera temporar sacralizată de prezența marilor foști eroici revoluționari, capii Clanului. Și, cu toate că vag iritat de timiditatea lui, Anton îl lua cu sine, așa cum mai târziu încercase să o ia și pe Till printre picioarele mai marilor lumii. Numai Anton și cu Vhaol rămăseseră cu adevărat din prima gardă, cei care cu adevărat se aflaseră la bordul navei amiral a Tucanei pe când supervulcanii aruncau Templul în afara istoriei. Ceilalți toți erau înlocuitorii, guvernatorii, președinții sistemelor, uneori a doua, alteori a treia generație, prea puțin conștienți de cenușa în care-și înfipsese picioarele puterea lor.

http://www.edituralimes.ro/site/index2.php?module=detail&id=568

Anunțuri

Lena

Lena îmi venea cam până la frunte. Fusese și rămăsese blondă în ciuda vârstei. Șuvițe aurii încă mai străbăteau la granița ”cârpei” cu fruntea. Altfel nu diferea deloc de tipul antropologic al zonei cu pomeți puțin depărtați, bărbie înaltă și șolduri late. Ajungeam la ea serile, după ce-și aducea înapoi acasă vaca de la păscut. Avusese mai multe, iar fiică-sa din îndepărtarea Clujului, insista s-o dea și pe asta. ”Da’ cum să o dau, c-am crescut-o de mică,” se certa Lena in absentia cu fiica aceea a ei.
Citește în continuare „Lena”

Orenda vol I fragment

Și să nu fi fost ordinul de neurmărire al Învingătorului, serviciile Palatului tot n-ar fi înregistrat decât că într-o dimineață de toamnă, foarte de dimineață, atât de dimineață că Ivor apăruse-n ușă alarmat și în chiloți, un negru scund și slab sunase la poarta casei unde locuiseră soții Eleksibi și pe care administrația i-o oferise noului șef al clinicii. Arăta a inferior care nu-și permisese și probabil că nici nu-și dorise vreun control al vârstei, cu față puternic cutată și un zâmbet permanent, dar nu atât jovial, cât mai degrabă parșiv de parcă ar fi auzit acolo, înlăuntrul lui, cine știe ce bancuri porcoase.

– Doctoru’ Phakt? întrebase ignorând ținuta gazdei după cum ignorase ora dimineții.

Omul nu i se părea necunoscut deși n-ar fi știut unde să-l caute în maldărele de amintiri. După haine putea să fi fost cineva din Daliha Kaiym care avea nevoie de un medic, așa că-l chemă înăuntru. Abia după primele secunde realiză că nu-i deosebise haloul fiindcă nu văzuse niciodată unul atât de mare. Celălalt urmărea cu vădit amuzament schimbările care-i traversau fața. Ivor nici nu se gândise să mascheze ceva, admițând că în fața acestui ins ar fi izbutit s-o facă.

– Deci ăsta ne este noul Senior, se clătină acela dând senzația că în curând va cădea pe spate.

– N’Gome? întrebă cu sentimentul că tocmai a scos din el cea mai mare idioțenie din viața lui. N’Gome ar fi trebuit să aibă parcă vreo opt sute de ani, nu?

Ridurile bulldogești se relaxară într-un zâmbet măreț, înăuntru străluciră dinții.

– Katham trebuie să fi fost disperat să te facă Senior după doi ani de educație, dar văd că ai dezvoltat un halou rezonabil.

– Era pe moarte…

– Ahh, Senior in extremis

– Cum de n-ai…

-… murit prăjit în lavă? Am plecat cu mult înainte, după ce Templul a tăcut, am plecat în căutare. Așa ar fi trebuit să facă toți, dar câteodată ăia mai inteligenți fac prostiile mai mari.

– Bine, și cum de nu te-ai…

-… retras? Întreabă Orenda, nu pe mine. Când am părăsit Steaua Templului aveam o oboseală de sfârșit de lume, acum aș putea să mă apuc să procreez, rânji. Ai terminat întrebările retorice?

Ivor micșoră doar o idee ochii. N’Gome își dădu drumul pe un fotoliu continuând să-l privească.[…]

– Sunt milioane de lucruri pe care nu le știu… se văicări el.

Ivor nu zâmbi de grijă să nu izbucnească în hohote necontrolate. Dacă N’Gome se văieta de puțină știință el putea să se ducă direct să se-mpuște. Fața misticului se relaxă într-un zâmbet larg:

– Hai să punem problema așa: Ce-ai fi făcut dacă ar fi trebuit, cum a și fost în istorie, să te rezumi la o singură planetă, să fii prizonier acolo, și veneau unii să-ți omoare întreaga etnie sau religie? Dacă ai fi știut sigur că n-ai nici o șansă, că lupți, nu lupți, tot pierzi. ”Nu se poate câștiga, nu se poate face remiză, nu se poate părăsi jocul,” ridică el un deget în aer spre ascultare.

– De unde vine asta? O religie apocaliptică?

– Nu, un banc din Antichitate, rânji el cu o aparență de bună dispoziție în dinții lungi, strălucitori. Ce-ai fi făcut dacă-ți pun problema așa?

– Buncăre? Ascunzători?

– Exact! Și ce duci acolo, că nu-ți încape toată populația?

– Cele mai bune creiere, baze de date matriceale…

– Pierdem vremea! sări de la locul său bătrânul în vreme ce Ivor se întreba ce-o fi spus așa de stupid. N’Gome se apropie de masă și-și plesni palmele de suprafața ei împingându-și corpul după ele.

– Deci nu ești doar o caricatură de Senior. Poți să și gândești. Problema ta e că majoritatea populației nu vrea să fie salvată, iar dacă să zicem că Orenda îți dă așaaa, o putere supraumană și întorci istoria înapoi, crimele lui Alatar s-ar prea putea să ajungă o glumă față de ce căcat o să-ți crească ție pe conștiință, fiindcă acestei populații nu i se pare mare lucru dacă moare o mână de superiori. Li se pare chiar că ar putea trăi cu mult mai bine dacă n-ar mai avea superiori deloc, în schimb s-ar împotrivi cu ghearele și cu dinții dacă ai încerca să le scoți condiționările lor dragi. Tu, de cealaltă parte, nu vrei să trăiești fără ei: știi că ultimul condiționat inferior are șansa să-l aducă în lume pe Bach.

– Pe cine?

N’Gome dădu ochii peste cap

 

http://www.librarie.net/p/283191/Orenda-vol-Mentori-Temple-Ispitiri

http://www.edituralimes.ro/site/index2.php?module=detail&id=568

http://colibris.allshops.ro/produs/17606321/Orenda+vol.1%3A+Mentori,+temple,+ispitiri+-+Nora+Maria+Vasilescu.html