fragment din romanul 7 Pici

Revoluția românească văzută ca act integral inițiat, coordonat și perfect controlat de marile puteri, de agenturi străine sau din țară, de forțe obscure este un subiect care aduce beneficii multor categorii de români. În primul rând sunt cei care au stat acasă între 16 și 22 decembrie. Ei pot să-și oblojească regretul. ”Știam eu, am fost deștept, eu am înțeles, voi ceilalți ați fost naivi.”

[…]

În al doilea rând sunt persoanele cu un atașament insolubil la destinul vechiului stat comunist (nu neapărat ceaușist). Pentru acestea perenitatea instituțiilor statului nu putea să fie zguduită decât de forțe de nivel global. Afară de încrederea totală în funcționarea lor, disonanța cognitivă a acestei categorii vine și din zeci de ani de dispreț la adresa omului de rând, a celui neinițiat în cercurile de putere. Populația normală, în ciuda legendelor istorice, funciar era și este încă pentru ei lipsită de capacitatea de a se organiza într-o acțiune coerentă. Prin urmare cei care aparțin acestei categorii sunt flatați de teoriile conspiraționiste care le dovedesc că credința lor de o viață – anume că românul de rând, neînregimentat și neinițiat nu poate exercita nici un fel de putere – este cea corectă și că structurile cărora ei li s-au atașat pentru variate beneficii au fost atât de solide că nu ar fi putut să cadă fără intervenția semi-divină a forțelor obscure. Este, de exemplu, cazul unei proporții solide din interiorul unor instituții cum ar fi armata, poliția și noile servicii (mai mult sau mai puțin) secrete, dar și al celor în contact emoțional cu ei: soți, copii, frați, prieteni apropiați, etc.

[…]

În al treilea rând sunt beneficiarii imediați ai revoluției, politicieni vechi, de școală stalinistă, oameni inteligenți cu personalitate puternică, de exemplu Ion Iliescu și Silviu Brucan. Aceștia s-ar putea încadra și în a doua categorie, dar fiind beneficiari direcți, disonanța lor cognitivă este mult redusă. În definitiv, involuntar sau nu, revoluția i-a urcat ”pe val”, după expresia deja faimoasă a primului. Regretul lor probabil se leagă de eliminarea statului unipartinic de model post-sovietic. Însă, fiind personalități cu experiență în politică, ar fi greu de crezut că nu au intuit (explicit sau nu, puțin importă) avantajul moral major pe care lovitura de stat în contrast cu mișcarea populară li-l aduce în fața unei populații efervescente, mândră de propriul curaj și încrezătoare în propria forță.

Acești beneficiari au încurajat publicarea teoriilor conspiraționiste, uneori au contribuit la ele nemijlocit, indiferent de gradul lor de credibilitate. Mixajul mai mult sau mai puțin inteligent al datelor reale cu cele inventate umilește revoluționarii, ridiculizează curajul și aruncă în deriziune riscul asumat.

Și au avut dreptate, atmosfera de umilință și ridicol a determinat o atitudine mai prudentă a celor neînscriși în noile structuri de putere, a indus o adâncă demoralizare, un sentiment de neputință general distribuit în masa populației și a contribuit la ușurarea deciziei de emigrare a unei largi părți a vârfului de lance al acelei generații. Simultan, ideea de falsă revoluție, revoluție condusă din afară, formațiunii deținătoare a puterii în stat i-a adus solidaritatea unor alte grupuri sociale inițial frustrate de imposibilitatea de a lua parte la revoltă (distanță geografică, timp foarte scurt de reacție, etc.), ulterior confortabil fascinate de ideea de a ajuta țara într-un cadru legal, devotat unei conduceri mediatizate și palpabile (exemplul cel mai la îndemână sunt minerii, dar alte categorii socio-profesionale li se pot adăuga).

Toate aceste categorii de persoane nu doar că au consumat literatura conspiraționistă publicată în valuri în primii ani după 1989, dar s-au auto-peremeabilizat la ea aprioric, dintr-o dublă nevoie psihică: pe de o parte reducerea variatelor forme de disonanță cognitivă, pe de alta afirmarea statutului propriu de inițiat la ”marile secrete.” Pentru unii la aceasta s-a adăugat câștigul politic indirect, nu mai puțin eficient însă.

 

[…]

Ar putea să însemne aceasta că ”agenturili” n-au avut nici un rol? Că vecinătatea Rusiei sau interesele NATO nu au însemnat nimic? Nu, nu trăim într-o utopie, nici pe o insulă în spațiu, nici o țară nu poate evolua izolată pe harta geo-politică a Terrei. Dar felul cum ”explicațiile” conspiraționiste asupra revoluției au fost exagerate, multiplicate, răsucite și complicate într-o mare de mărturii uneori contradictorii, alteori frizând absurdul, a avut un efect moral – văzut în perspectivă – devastator. Acestuia în timp i s-a adăugat sciziunea socială adâncă produsă de reflectarea mediatică și ulterior represiunea Pieței Universității.

[…]

Nu le datorăm numai ceața planând până azi asupra acelor zile, nici doar morții lipsiți de ucigași: le datorăm vie și azi credința că libertatea nu există, le datorăm și azi o populație care nu acceptă cauze simple la efecte simple, le mai datorăm, tot azi, un clivaj nejustificat între intelectualitate și masa populației, un clivaj care pe amândouă le fragilizează.

 

 

Reclame

Lumina de toamnă (fragment)

Între supărarea motanului, indicațiile GPS-lui  și spaima că va lua intrarea greșit în autostradă, nu reuși să înțeleagă cum de ajunsese acasă, doar ieșirea din 15 îi produsese imensă ușurare. Pisica dispăruse de îndată ce-o lăsase liberă. Habar n-avea pe unde. ”Ajuns cu bine,” textează deși e convins că n-are de unde să producă proba materială.

Are însă grabă să se dezbrace. În hol e teribil de cald așa, fără nici un firișor de curent. Mai pe seară, mâine maximum, o să trebuiască să-nchidă pisica sus și să reinstaleze ușa cea cu plasa de țânțari, că doar n-o să dea drumul aerului condiționat în plină primăvară. Nici douăsprezece și el condusese New York și-napoi într-o singură dimineață, își ochește el ceasul sculei de muzică. Asta-i o ispravă pe care n-o mai făcuse de… Rămas în chiloți, se-ntinde pe canapea cu o țigară. Controlează telefon. Mesajul e marcat drept recepționat.

Face calculul de fus orar. La ora asta ar putea fi cu un client. O clipă o vede cu lampa de ultraviolet pe frunte. Nu se apropie de pictură încovoindu-se ca alții, doar ochi și frunte (fruntea ca obiect erogen, ce idee), nu, ea își apleacă întregul torso, mai să îmbrățișeze.

Stinge țigara. Textul de-acum a virat la ”citit.” Înapoi îi vine un emoticon de succes. Cornelius revine în bucătărie. Nenorocitei de pisici, după două ore de mieunături trebuie să-i fie sete. Boluri, apă, boabe, conservă. Le înșiră pe tava pregătită azi noapte. Trebuie să se asigure c-a identificat și unde-i pregătise toaleta. Nici urmă de pisică însă.

Îl cheamă, țâțâie din vârful buzelor cum le momea bunică-su, se-nvârte. Nimic. Verifică ușile nu fără o urmă de emoție. Închise cum le lăsase la plecare. Toate, inclusiv a băii, inclusiv la subsol, inclusiv la etaj. Se pune-n patru labe să vadă pe sub mobile (și tot n-a dat cu aspiratorul!). Nici o pisică. O undă subțire de panică începe, și ea târâș, să i se strecoare prin minte.

Se răsucește afară de sub canapea și rămâne la pândă. Nici un zgomot.

O ia de la capăt, ușile închise, draperiile trase deoparte, mobila, bucătărie… la nivelul pardoselii, în colțul barului bucătăriei… o gaură neagră. N-a știut-o niciodată acolo, nici n-o bănuise… Întins din nou pe burtă se chinuie să vadă ceva. Întuneric. Înțepenește ascultând. Liniște. Unde-ar putea duce? În perete sau… Cornelius se smulge-n sus și se repede în subsol. Ușa spre curte încuiată: slavă Domnului! Revine cercetând întreaga încăpere, pereți, încheieturile cu tavanul, încheieturile cu podeaua. Mai găsește încă două găuri negre, dar care dau ambele în coșul casei. Le astupă cu prosoape smulse din uscător, făcute șomoiog. Clădirea asta nu fusese pregătită pentru o pisică!

De din sus însă nu pare să ajungă aici nici o cale de comunicare. Deschide ușa cu prudență și revine în hol. Nimic, doar lumina de primăvară glorios revărsată prin geamurile înalte ale Emmei.

Viona are să termine ce-o fi făcut, are să-l sune și-o să-i spună ce? Maurice e bine. Nu ți-l pot arăta fiindcă se plimbă prin pereți. Da, știi, cam ca Manole cu nevastă-sa… Se fâțâie chemând în fața găurii negre. Întinde un deget până întâlnește țevi. Râșcâie cu unghiile în lemnul de la intrare. Cheamă din nou. Fără succes.

Dar dacă ar putea ajunge de acolo-n pod? Petrece încă vreo oră astupând mici ieșiri care-ar putea duce din pod spre acoperiș, blestemându-se la ce hal de imbecilitate ajunsese ca până la vârsta asta să nu-și poată face un plan ca lumea. Pisica ar fi trebuit adusă mâine, după ce și-ar fi etanșeizat casa cum se cuvine… Totuși din jos nu vine nici o gaură, nici un tunel, nimic. Totuși ar fi trebuit verificat dormitorul gemenilor, acela se-ntindea direct peste bucătărie…sau baia de sus? Ambele.

De pe scări îl smulge însă telefonul. Scuze și mulțumiri și trăsături relaxate pe care nici nu le bagă-n seamă. Vede puțin și-și simte obrajii încinși.

– E cald acolo? se-ntrerupe ea.

– Un pic, realizează el că e fără cămașă. Doar până montez plasele de țânțari (de fapt se sufocă, unde-o fi pus telecomanda de aer condiționat?) Stai așa!!!

Din bucătărie răzbat plescăituri mici. Cornelius calcă furișat. Maurice încetează băutul și-l privește bănuitor peste umăr. Cornelius apucă delicat un prosop de bucătărie, pășește lent, închizând din pleoape repetat, rugător, până ce izbutește să se interpună între motan și gaura cea de coșmar. Se-apleacă fulgerător și-nfige prosopul făcut ghem într-însa. Maurice se depărtează câțiva pași cu spatele. Al doilea prosop completează dopul. Tot o să trebuiască să vină c-o șipcă aici s-o bată-n cuie.

– Cornelius? se-aude ea din telefonul pus pe difuzor dincolo.

– Uite! rotește el triumfător camera pe pisică. A băut. Hai, vorbește cu mama ta. (ago quod ago, ce mama mă-sii!)

 

Lumina de toamnă (cap 16)

Nu că n-ar fi încercat el însuși să se vopsească cândva, după ce băieții se înrolaseră. Emma îi cumpărase cel puțin câte un exemplar din fiecare colorant existent pe piață. Învățase întregul meșteșug pe dinafară. Ajunsese chiar să nu mai lase nici măcar unul dintre stropii translucizi ca o spermă diluată pe pereții băii, pe pardoseală și pe chiuvetă, stropi care se dovediseră cu deosebire perfizi fiindcă, din greu de observat, într-o oră-două, penetrau definitiv în materialul pe care aterizaseră și, mai ales, virau de la alb-transparent la un căcăniu vioi și bine saturat. Cu ajutorul convins al Emmei, Cornelius ajunsese în câteva luni de migală să stăpânească întreaga tehnică.

Cum să nu ai șuvițe cu sclipiri naturale sus și arse mat în partea de jos, cum să nu ”scapi” fire albe, cum să nu-ți rămână rădăcinile lipicios-prost clătite. Se și distraseră. ”E, cum e?” întreba el după uscare. Emma pungea o țâră buzele și instantaneu se puneau amândoi pe un râs aproape de isterie. Fiindcă, indiferent de la ce fabricant cumpăraseră culoarea, indiferent cât de atent pregătiseră nuanța, indiferent dacă se chinuise singur în baie, îi desfăcuse ea minuțios pletele construind cărări albe și rectilinii, ori dacă plătiseră vreun stilist scump prin New York, părul ei vopsit arăta perfect, ca la 20 de ani, în vreme ce al lui se transforma într-o perucă de plastic nu cine știe ce diferită de-a lui Fiedke.

Cornelius n-ajunsese în ruptul capului să descâlcească acest mister al părului masculin. Începuse chiar să se întrebe dacă nu cumva de vină era de fapt creierul nostru modificat cultural încât să deceleze atât de sucit pattern-urile îmbătrânirii pe o față de femeie comparativ cu una de bărbat, încât era dispus să anihileze nepotrivirea dintre fața adultă feminină și ”capelura” proaspătă, genetic imposibilă, în vreme ce eroarea nu se mai putea ascunde în cazul facies-ului de mascul adult. Până la urmă își cumpărase un soi de otravă caustică, una care se lăuda că scoate toate urmele de coloranți vechi. și care, după cele 30 de minute de așteptare rituală, într-adevăr dizolvase, nu-i vorbă, orice urmă de vopsea, laolaltă cu tot atâta din ce pigment natural s-ar mai fi găsit prin firele chinuite. Se consolase pe jumătate amuzat cu albirea accelerată. Înspicarea originară se refăcuse încet, pe parcursul a câtorva ani.